O pată de culoare pe pânza vieţii
29 Mai 2011 56 comentarii
in Uncategorized Etichete:accente, bucurie, caldă, cromatica, culoare, Dumnezeu, febleţe, fericire, furtuna, inimii, melodii, metaforă, minciuna, minge de baschet, mlaştină, nuanţă, pictor, Pictură pe apă, portativ, pulberi, Pământul, rabdare, rece, răsărit, semiton, sentimente, spectrul luminii, stele, timid, tristetea, Universul, viata, Virtutea
Viaţa se ascunde într-un strop de culoare, iar fără viaţă nu ar exista culoare… Trăirea s-a născut pată cu pată din pensula celui mai inspirat Pictor, atunci când tot ceea ce exista era doar nimicul, vidul, întunericul.
În viaţă există bucurie! La fel cum pânza pe care se pictează, atât de mută la început, prin care nici adierea vântului nu şuieră melodii, a fost ascunsă de un peisaj, aşa şi tristeţea poate fi acoperită de fericire. Este nevoie doar de răbdare…
Fiecare privire are cromatica ei: cu cât este mai rece cu atât are o nuanţă mai închisă, cu cât este mai caldă cu atât este mai mai plină de scânteile răsăritului care îndeamna lumea spre braţele sentimentelor paşnice.
Fiecare culoare cânta şi fiecare umbră ce poate fi zărită timidă îşi are locul în spectrul luminii şi un rol pe portativul vieţii.
Oftatul este un semiton cu accente cenuşii de pulberi de nori puşi pe furtună, iar odată cu bătaia inimii zvâcneşte întreg Pământul: singură minge de baschet albastră, pe care doar Universul o poate învârti pe degetul lui şi o poate înfăşura în văzduhul plin de stele.
Virtutea se înveleşte cu mantia regală a demnităţii, cusută cu fir de aur, iar minciuna se încolăceşte în înşelătoarea mlaştină a deznădejdii de un maroniu putrezit.
Stânci şi văi, podoabe ale cerului şi ale Pământului, toate au culori tocmai pentru ca noi să putem crede în fericire. Culoarea dă sens, iar sensul naşte o culoare.
Dar noi, făpturi create cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, noi ce culoare avem? Oare suntem noi conştienţi că suntem o metaforă a împlinirii, febleţea speranţei şi ostaşii cei mai de seamă ai armatei vieţii? Oare ştim noi că indiferent de ce culoare ne-am alege, singura pe care trebuie să o păstrăm este cea a eternităţii?
Până acum au scris pe tema propusă de Danielle: “Povestea parfumată a culorilor“:
(cea care a iniţiat “Povestea parfumată între bloggeri” care funcţionează după următoarele reguli…)
*Ioana,
În creion
25 Mai 2011 88 comentarii
in Uncategorized Etichete:Canada, caricatura, colaj, creion, desen, gabriela elena, grafica, hobby, pasiuni, patinuar olimpic, The Richmond Oval, Vancouver
Sunt convinsă că nu ştiaţi că eu şi desenez. Până acum v-am arătat ce scriu, cum gândesc, v-am arătat fotografiile pe care le fac şi în plus v-am arătat şi înfăţişarea mea. Acum este momentul să vă descopăr un alt hobby de-al meu: desenul.
Nu ştiu dacă am tehnică bună şi nici nu mă laud crezând că sunt o mare artistă, dar îmi face plăcere să împărtăşesc cu voi încă o latură a felului meu de a fi.
Desenez în timpul liber, ascultând muzică, sau atunci când nu scriu 
. Mă relaxează deplin. Desenele pe care le puteţi vedea în colajul de mai sus nu sunt toate pe care le-am realizat, însă pot reprezenta o convingătoare mostră a unei alte pasiuni proprii.
Mi s-au făcut pe parcursul vieţii mele de până acum, două portrete: unul a fost realizat în 1999, de ziua mea, iar cel de mai jos, care seamănă mai mult cu o caricatură, mi-a fost făcut într-un minut, în 23 Iulie 2009, în Canada, la “The Richmond Oval” (patinoarul olimpic) din Vancouver.
Iubirea ne-a jefuit!
23 Mai 2011 55 comentarii
Iubirea este o dilemă şi în acelaşi timp un mister. Când o cauţi, n-o găseşti, şi când nu te aştepţi să te întâlneşti cu ea, te surprinde cu prezenţa ei.
Mare hoaţă şi iubirea asta… Iată că află cifrul fiinţei noastre şi ne fură, ne fură inima. Până şi iubirea îşi caută sufletul pereche: o inimă care să pulseze în mâinile ei.
Dragostea este cel mai exigent regizor, iar inima este cel mai obedient actor. Dacă iubirea vrea ca inima să bată pentru cineva, aceasta va bate negreşit, dacă iubirea vrea ca inima să fie deziluzionată, aceasta aşa va fi, doar pentru ca scena dragostei să fie pe gustul regizorului.
Totul se stinge şi se aprinde la cuvântul iubirii. Tocmai de aceea este atât de încrezută: pentru că ştie că poate face TOTUL cu măiestrie! Iubirea de basm este reală! Aici se îmbină cu adevărat realitatea cu ficţiunea care uneori devine realitate!
Povestea inimii
21 Mai 2011 64 comentarii
in Uncategorized Etichete:amintiri, binecuvantare, control, durere, filozofie, gabriela elena, gand, ghimpi, inima, literatura, poveste, regret, sange, sarma ghimpata, schimbare, sentimente, speranta, spirit, suflet, trandafiri, ura
Oare într-adevăr viaţa se ascunde în inimă? Oare cum s-ar putea ascunde viaţa într-un loc atât de înşelător?
Cu inima simţim, însă uneori simţim prea mult şi atunci, orbiţi de prea multă înverşunare, ne trezim că am depăşit graniţa sentimentelor paşnice şi ne avântam spre infinitul de gânduri şi trăiri asupra cărora nu mai deţinem controlul, care ne împânzesc sufletul şi care ne împresoară spiritul.
Mă întreb, oare o durere poate reprezenta o binecuvântare? Da! Atunci când inima nesocotită aleargă nepăsătoare către osânda ei, aceasta nu ştie că tărâmul iubirii pe care a fost sădită, este înconjurat de o sârmă ghimpată. Aceasta agaţă inima inconştientă care se îndreaptă spre pierzare şi o opreşte. Deşi durerea poate fi inimaginabilă, deşi rănile sunt adânci şi zbaterea stârneşte sângele cald, totuşi, inima este salvată, dar rămân amintiri pe ghimpi: trandafirii uscaţi ai greşelilor trecute. Uneori să rabzi durerea este mai de folos decat să evadezi din ea.
Trist este că uneori, o inimă se zbate atât de tare încât reuşeşte să pătrundă în ţara în care sentimentele nedorite zburda libere, însă odată ce a trecut de acea sârmă ghimpată, de va dori să se întoarcă înapoi, îngrozită fiind de tărâmul pe care a păşit, aceasta se va lupta panicată şi va mai simti încă o dată aceeaşi durere a ghimpilor în vechile sale răni.
Sârma ghimpată a despărţit inima de lumea răului, dar acum, pătată fiind, o desparte de lumea binelui, însă există un drum de trecere: dorinţa de schimbare! Când inima neajutorată regretă, sârma ghimpată se culcă la pământ şi verdele speranţei creşte atât de mult până când pasul inimii nu va durea şi trecerea va fi lină.
Inima este imparţială, nu este constantă: uneori iubeşte, alteori urăşte, dar cred că cea mai nobilă atitudine a inimii este aceea de regret. Doar o inimă care a învăţat din propriile greşeli va putea să spună: “îmi pare rău!” sau “iartă-mă!”.
Le mulţumesc tuturor acelora care au răspuns invitaţiei de a scrie un articol cu acest titlu.
Până acum au scris:
(cea care a initiat Povestea parfumată între bloggeri)
Gina,
Gabi,
Cati,
Fără bon de ordine
18 Mai 2011 59 comentarii
in Uncategorized Etichete:bon de ordine, cardiologie, civilizat, clinica, daruiesti, dragoste, gabriela elena, gratii, iubire, portie, primesti, promotie, romani, stiri, troc, viata
UPDATE:
Mirela Pete mi-a făcut cinstea ca pentru Povestea parfumată între bloggeri, pentru această sâmbătă, adică pentru mâine, să propun eu tema.
Ce spuneţi de POVESTEA PARFUMATĂ A INIMII?
Toţi prietenii blogului meu, dacă doresc, pot să scrie un articol inspirat de acest titlu şi pentru ca să ne bucurăm fiecare de ceea ce am scris, să ne lăsăm, ca de obicei linkul postării!
Pe locuri, fiti gata:
S T A R T! 
Când este vorba de iubire, toată lumea dă navală. Nu există bonuri de ordine, nu există cozi la care să aşteptăm. Dragoste este pentru toţi şi nimeni nu rămâne fără. Interesant este totuşi faptul că deşi poate nu cauţi concentrat şi cu înverşunare iubirea, tu, în sinea ta, o doreşti, iar ea te va găsi; ea te caută mereu…
Şi chiar dacă am avea bonuri de ordine, toţi am extrage bonul cu numărul “1″, pentru că iubirea nu se dă cu porţia şi nici nu se termină la fel ca uleiul oferit la promoţie la supermarket-ul acela amintit la ştiri, deci toţi oamenii pot intra în graţiile iubirii civilizat, chiar şi românii.
Cu toate acestea, este important faptul că iubirea se primeşte, dar se şi dăruieşte. Deşi aşa, nu se poate face troc cu iubire: “îmi dai, îţi dau”. De multe ori, dăm şi nu primim, dar se mai întâmplă şi să nu dăm, dar să primim.
Deci, nu poţi anticipa cu cine te vei întâlni azi sau mâine la clinica de inimi (nu la cardiologie ma refer 
) , dar poţi înţelege că toţi ajungem acolo!
Fără bon de ordine: ANDROXA, Alex Mazilu, Caius, Cammely, Cati Lupascu, Clipe de Cluj, Gabi Rotaru, Gabi-g1b2i3, Gabriela Savitsky, Gand licitat, Gabriela Ilies, Gabriela Neagu, George Valah, Grapefruit, Griska, Ilarie, Ioan Usca, Klausen1976, Madi si Onu, Manole, Malli, Melami, Mirela Pete, Motanul Incaltat, Nea Costache, Nelinistitu‘, Nice, Orry, Poorbuthonest, Ragnar, Rokssana, Stropi de suflet, Teo Negura, Tiberiu Orasanu, Vacitim, Vera, Veronicisme, Altcersenin,
Chipul nopţii
15 Mai 2011 32 comentarii
in Uncategorized Etichete:adancime, alint, amurg, apus, cer, cerneala, chip, copaci, crinolina, feeric, gabriela elena, lac, licurici, lumini, minte, noapte, pace, proza scurta, raze, regizor, safir, siluete, spectacol, stele, umbre, vara, vazduh, vederea scotopică, violet- albăstrui, ziua
Cerul dramatic, îmbibat într-un violet- albăstrui răpitor, razele tragice ale apusului care se-nmoaie în văzduhul verii şi stelele care trag la o parte cortina serii, toate mă fac să iubesc.
Sunt stropită de cerneala stilourilor cu care scriu ziua lângă noapte îngerii acum adormiţi. În joacă desenez cercuri de culoarea safirului în amurgul care uşor-uşor se stinge şi apoi alint cu un deget al minţii lacul limpede al nopţii care scaldă lumea în adâncimile lui. Norii sunt conturaţi de lănţişoarele de argint ale visurilor, şi văd cum Pământul se ascunde în sinea sa, printre sclipiri care nu dor, la fel cum o domniţă îşi ascunde condurii sub crinolină.
Înaltul urcă şi coboară, fiind un regizor universal al spectacolului nocturn. Un joc de lumini este în plină desfăşurare şi cu cât zorii zilei se apropie mai mult, cu atât strălucirea stelelor este mai vagă.
Se joacă umbrele copacilor în privirea lunii şi siluetele în care se ascunde viaţa ies la plimbare. Feericul se împleteşte cu forfota, dar totuşi, pacea domină. Mii de licurici îşi activează vederea scotopică, pentru a nu se rătăci în cazul vreunei defecţiuni la “faruri”…
Eu mă retrag în vis, dar atunci când mi se oferă motiv să nu adorm, mă adăpostesc într-un loc pe care-l fac numai al meu, iau şevaletul inimii pe care pot să-mi pictez sentimentele şi transform evidentul într-un peisaj în care vibrează multă culoare.
În negrul nopţii se ascunde atâta sălbăticie; deşi totul pare că stă nemişcat, totul se mişcă… Însăşi noaptea aleargă pentru a ajunge ziua.
Gândul teiului
14 Mai 2011 64 comentarii
in Uncategorized Etichete:adormit, astru, banca, cer, copac, corola, dorinta, dulceag, flori, frumusete, gabriela elena, gand, imaginatie, lacrima, minte, ochi, pamant, parc, parfum, proza, raza, soare, tei, viata, vis, vraja
Într-o dimineaţă care uimea bolta cerului imaginaţiei cu nuanţele visului căruia îi era urzitoare, am stat pe jumătate adormită pe o bancă din parc şi subit, în mintea mea care plutea în ochii cerului, a răsunat un glas aromat, de o căldură dulceagă.
Am privit în spatele meu şi nu am văzut pe nimeni, doar un tei care străpungea raza soarelui cu corola-i de fantezie aurie.
Pesemne, în scoarţa teiului s-a născut un gând, o vrajă care transformă maroniul lemnului în flori cochete, îngălbenite, a căror frumuseţe o iei cu tine în gând în grabă, dar în tăcere, ori de câte ori colinzi aleile parcului.
Gândul acestui tei părea să fie o voce în care tremura fiorul dorinţei de a se înălţa şi mai mult, de a lua locul Soarelui, căci Soarele străluceşte, însă nu parfumează lumea.
Privind copacul adâncit în propriile aspiraţii, observ o frunză desprinzându-se de pe o ramură şi căzând uşor, dar alene lovind din când în când trunchiul teiului. M-am gândit că ar putea fi o lacrimă în care dorinţa se vestejeşte, murind până să ajungă pe pământ. Deci să-şi fi pierdut teiul visul? Nu ştiu…
Şi totuşi, de ce răsuna în mintea mea gândul acestui copac? Să fi devenit gândul teiului una cu gândul meu sau eram doar eu cea care visa la înlocuirea arzătorului astru, iar visând, am înţeles că şi eu, la fel ca şi teiul, nu mă voi putea înălţa mai presus de nori, căci amândoi suntem legaţi de pământ în această viaţă?
Motivul teiului a fost propus de MIRELA PETE:
Povestea teiului, parfum de tei,
iar GABI a raspuns si ea provocarii parfumate, scriind:
Parfumul florilor teiuluidin spatele blocului,
la fel si: DANIELLE WOLF:
Sub semnul florilor de tei, CARMEN:
PS: Ştiaţi că florile teiului sunt de fapt stelele pe care noi le zărim noaptea printre ramuri?
Doamna de fum
11 Mai 2011 57 comentarii
in Uncategorized Etichete:divin, doamna, filozofie, frica, fum, gabriela elena, intelepciune, lumina, speranta, suflet, teama, umanitate, voal, vrajitoare
Sursa foto: aici
Tremură în noi uneori o doamnă, cu voalu-i înfrigurat acoperind lumina sufletului. Tremură în noi însăşi frica, această vrăjitoare gârbovită preschimbată în noi într-o pedantă, dar înşelătoare prezenţă feminină.
Ne este greu s-o alungăm, şi o credem pe cuvânt, însă ea tremură în continuare, căci până şi ei îi este frică de ea.
Curios este cum de nouă ne este teamă de orice altceva în afară de însăşi frica.
De multe ori nu observăm acest aspect din cauza umanului-pradă doamnei care sfăşie inimile sau frecventei noastre lipse de înţelepciune, de aceea, tânjind după divin, putem primi această înţelepciune, iar doamna de fum se evaporă, căci în locul ei se naşte speranţa.
Departe de prezenţa doamnei de fum: Alex Mazilu, Altcersenin, Ana Hodinitu, Ana Usca, Androxa, Caius, Cammely, Cati Lupascu, Clipe de Cluj, Gabi-g1b2i3, Gabriela Savitsky, Gand licitat, Gabriela Ilies, George Valah, Ilarie, Ioan Usca, LeeDeeP, Madi si Onu, Melami, Mirela Pete, Motanul Incaltat, Nea Costache, Nelinistitu, Poorbuthonest, Ragnar, Rokssana, Creve, Stropi de suflet, TeoNegura, Tiberiu Orasanu, Umograf, Vacitim, VeroVers, Veronicisme
Părerea Cacofonului Român
10 Mai 2011 63 comentarii
in Uncategorized Etichete:cacofonii, Cacofonului Român, gabriela elena, ironie, limba romana
Sursa foto aici
Numele meu este Cacofonul Român. Maica care m-a făcut nu a auzit câte am auzit eu la viaţa mea şi mulţi m-au întrebat că care ar fi rolul meu în viaţă: eu le-am răspuns că rolul meu în viaţă este să îi înştiinţez pe oameni despre părerile şi deciziile mele geniale, inspirându-i! Acelora care continuă să creadă că nu prea am ce să spun lumii, ziceţi-le să tacă că îmi este greu să gândesc în condiţii de stres!
În primul rând, sunt foarte întristat pentru că caut de mult timp o soluţie la problema crizei şi nu găsesc una, dar mă consolez gândindu-mă că odată şi-odată tot trebuie ca cineva să răspundă pentru starea în care se afla România, nu?
Mă deranjează faptul că cei mai mulţi români pleacă către străinătăţi pentru că situaţia economică care e din ce în ce mai îngrijorătoare nu se îmbunătăţeşte cu nimic. Se pare că toţi cei de la putere duc o politică care să-i avantajeze numai pe ei. Într-un fel, oamenii care emigrează au dreptate, că cu astfel de persoane incapabile de lucruri bune şi de schimbări benefice poporului, e cam complicat să trăieşti.
Aşa că când întâlniţi persoane care vă îndeamnă să plecaţi în S.U.A. sau în Canada, eu vă sfătuiesc să nu acţionaţi ca copiii şi să judecaţi situaţia matur, că care ar fi cea mai bună soluţie decât să faceţi ce vă spune inima?
Mă duc să mai răsfoiesc un pic ziarul şi revin cu alte detalii curând, că când aflu ceva nou, eu vin repede şi vă spun!
Şi reţineţi: citiţi că cartea dă partea! 
Cu stimă,
Trei monştri pe care îi ador
08 Mai 2011 55 comentarii
in Uncategorized Etichete:"Povestea lui Harap-Alb", auto-aparare, basm, caricaturi, comici, Flămânzilă, gabriela elena, Ion Creangă, joc, monstri, nervos, Ochilă, Pasarilă Lăţi Lungilă, Rezistenţă pace şi cadenţă, sculpturi, suflet, suparare
Domnii, sunt trei butuci miniaturali în care s-au sculptat aceste chipuri caricaturale. I-am cumpărat de la Predeal, cred, acum mulţi ani… Îmi plac aceşti ciudaţi tare mult, punându-le şi nume: Ochilă, Pasarilă Lăţi Lungilă şi Flămânzilă, făcând trimitere bineînţeles la basmul lui Ion Creangă (“Povestea lui Harap-Alb”).
Sunt tare comici şi nu neapărat datorită înfăţişării lor, dar si utili datorită faptului că ori de câte ori sunt nervoasă pe cineva, unul din aceşti trei stimabili capăta instantaneu o parte din trăsăturile persoanei respective, conform imaginaţiei mele şi atunci încep să râd.
Totuşi, de multe ori această metodă proprie de auto-aparare nu funcţionează: ori lemnul lor se “defectează” , ori eu sunt prea suparată uneori ca să mai râd văzându-i.
Oricum, acum, făcându-vă cunoştinţă cu cei trei crai, mă simt mai liniştită pentru ca v-am oferit o soluţie pentru situaţiile tensionate.
Voi cum reuşiţi să vă descarcaţi supărarea din sufletul vostru fără violenţă? Cu “rezistenţă, pace şi cadenţă” ?
La scăldat în largul cerului
06 Mai 2011 49 comentarii
in Uncategorized Etichete:bucurie, cer, creatie, gabriela elena, gand, gura, incredere, infinit, inima, letargie, maini, menire, minte, nor, ochi, opera de arta, orizont, picioare, plutire, prietena, putere, scaldat, speranta, suflet, ustensile, viata, vis
Este timpul să plutim pe linia orizontului, să ne întindem pe patul de lumină care ne aruncă gândul în infinit, e timpul să dăm la o parte nor după nor şi să limpezim cerul în care ne scăldăm.
E timpul să avem încredere în ceea ce suntem şi să nu fim doar ustensilele cu care se creează, ci să fim chiar opera de artă în sine. Avem puterea să facem mai mult decât credem, ne este prietenă speranţa, iar visul de bucurie va rămâne mereu în noi dacă nu alegem să ne trezim din el.
E timpul să trăim viaţa, dacă până acum poate am experimentat doar amorţeala sufletului nehotărât şi temător, este timpul să acţionăm trezindu-ne din somnul letargiei.
Avem două mâini pentru a-i mângâia pe cei dragi, avem două picioare pentru a alerga pe pajiştea iubirii şi avem doi ochi pentru a vedea cum dragostea poate da naştere bucuriei. Avem din fiecare câte două, iar acele parţi ale fiinţei noastre pe care le avem într-un singur exemplar înseamnă că sunt îndeajuns de puternice pentru a-şi onora singure menirea: avem o inimă care poate iubi, avem o gură care poate rosti ceea ce inima simte şi avem o minte care poate da viaţa gândului.
Avem nevoie de mai mult? Nu avem nevoie decât de un “da” care să ne fie la îndemână!
Sunteti premiaţi!
04 Mai 2011 67 comentarii
in Uncategorized Etichete:baiat, barbat, binecuvantare, blog, creatie, fericire, gabriela elena, la multi ani!, optimism, pretios, prieteni, ziua barbatului
Update:
A apus soarele acestei zile, pe care în România mulţi o sărbătoresc ca fiind ZIUA BĂRBATULUI. Wikipedia confirmă ziua de 5 mai, ziua bărbatului, în România.
19 noiembrie, este socotită Ziua internaţională a bărbatului, IMD, conform Wikipedia. Ţările care sărbătoresc în această zi, apar trecute aici. În acea zi, în România se sărbătoreşte Ziua cercetătorului şi proiectantului. Simbolul ales pentru IMD este acesta: 
Toate răspunsurile au avut frumuseţea şi înţelepciunea lor. Ca şi o concluzie, dacă-mi permiteţi, aş spune: ce trist ar fi dacă doar o singură zi pe an, femeile şi bărbaţii s-ar sărbători unii pe alţii. Dragostea, prietenia, respectul, compasiunea, bunătatea, răbdarea, iertarea, sinceritatea, etc. le putem dărui şi primi în fiecare zi!
Să ne întrecem în a dărui celuilalt tot ceea ce avem mai frumos în sufletul şi viaţa noastră şi astfel, cred că vor fi mai multe familii fericite, copiii fiind barometrul care va arăta SCHIMBAREA!
CÂND ESTE ZIUA BĂRBATULUI?
Pentru elucidarea dilemei, răspundeţi fiecare vă rog argumentându-vă răspunsul, în comentariul vostru!
Indiferent de rezultat, eu am ales să-i felicit astăzi, pe toţi băieţii şi bărbaţii, posesori de blog, sau nu, care sunt prietenii blogului meu!
La fel ca şi anul trecut, am realizat cu mânuţele mele, pentru voi, un premiu.
Lacrimi-lăcrămioare şi zâmbete-zambile
03 Mai 2011 32 comentarii
in Uncategorized Etichete:afirmatie, amintiri, batranete, binecuvantat, biserici, bucuria, cantec, citat, cuvant, enigma, filozofie, fire omeneasca, gabriela elena, ganduri, generatii, gradina, idee, iubirea, lacramioare, lacrimi, liniste, meleaguri, nebunie, om, prezent, semnificatie, sublim, suflet, timp, tinerete, trecut, umanitate, V. Ghica, viata, zambete, zambile
”În liniştea bisericilor, bătrânii rememorează nebuniile tinereţii.” (V. Ghica)
M-am gândit mult la acest citat care la prima vedere nu pare să ascundă vreo enigmă, ba chiar pare a fi o blasfemie, dar privind cu atenţie la semnificaţia fiecărui cuvânt ne dăm seama că prin această afirmaţie se încheagă cântecul vârstelor datorită sensului ei existenţial.
Fiecare dintre noi este în fiecare moment bătrân faţă de trecut, care în concepţia mea, rămâne la nivel de prezent universal pentru generaţii, dar mereu surprinzător; doar viaţa se grăbeşte să ajungă pe alte meleaguri ale trăirii…
Omul este supus trecerii ireversibile a timpului, fiind damnat să trăiască experienţe neplăcute, însă în acelaşi timp este binecuvântat să cunoască bucuria şi iubirea. Aşa că viaţa noastră este o grădină de lacrimi-lacramioare şi de zâmbete-zambile.
Singurul aspect pe care-l putem decide este felul în care trăim clipele care ne-au fost date, ulterior acestea formând amintiri pe care să le avem cu noi mai târziu.
În afirmaţia citată se ascunde factorul care sugerează subtil umanitatea, omul amintindu-şi de tinereţe în biserică, în acest spaţiu sacru în care fiinţa ar trebui să se gândească la cele veşnice. Tocmai aici este conturată perfect sublima fire omenească: într-un altfel de nebunie, firavă însă, omul îşi aminteşte de “nebuniile tinereţii”.
Pe de altă parte, se sugerează ideea de retrăire a timpului trecut, reconstituit în minte şi în suflet, proces prin care se contopeşte tinereţea cu bătrâneţea.
În concluzie, consider că vârstele omului devin amintiri odată cu trecerea timpului, având dublu rol: de a ne bucura atunci când sunt prezente în vieţile noastre şi de a ne aminti de bucurie în nostalgia vremurilor demult apuse.
Sunt curioasă: credeţi că mai există o vârstă după bătrâneţe? Dacă da, atunci cum aţi defini-o? (Vă voi spune şi eu părerea mea într-un update).
What people say...