Rhema Marvanne – Tatăl nostru


Am ales să creionez în acest articol, portretul micuţei  texane, Rhema Marvanne, fetiţa care m-a impresionat prin vocea sa – har divin- care face ca sufletul ei să vorbească o limbă înţeleasă de toţi: cea  a armoniei, a dragostei, a divinului.

Povestea începe odată cu naşterea ei,  în 15 septembrie 2002, într-o familie fericită: compozitoarea şi cântăreaţa Wendi Marvanne Voraritskul fiindu-i mamă, iar Teton Voraritskul, tată.

Când Rhema avea doar trei ani, mamei i-a fost stabilit diagnosticul de cancer ovarian, stadiu avansat. Talentul i s-a cizelat deci în suferinţă, alături de mămica ei care trecea prin cele mai grele chinuri: operaţie, numeroase tratamente chimioterapice, durere…

Sensibilitatea, emoţia, vibrato-ul profund al vocii, intonaţia, expresia feţei atunci când cântă, au originea, cred,  în acei ani în care sufletul şi mintea ei s-au maturizat direct proporţional cu talentul , alături de mama ei, dăruindu-şi una alteia dragoste până în ultima clipă.

Părinţii nu i-au ascuns acest episod dureros al vieţii, tocmai pentru a deveni puternică, pentru a cunoaşte viaţa aşa cum este ea, cu bucurii, dar şi cu durere şi lacrimi. În tot timpul suferinţei, Wendi nu s-a plâns de boală şi durerile  ei, ci  s-a dovedit a fi o mamă credincioasă şi puternică, de-a lungul luptei cu ravagiile durerii, încurajându-i şi pe alţii, crezând şi iubindu-L pe Dumnezeu până la sfârşit. Nu s-a plâns şi nici nu s-a revoltat  împotriva lui Dumnezeu punând întrebările care nouă pot să ni se pară fireşti: “de ce?”, “de ce eu?”

Întrebată fiind cum o ajută, la doar câţiva anişori, pe mama ei, răspunsul Rhemei uimeşte şi ne dă o lecţie de înţelepciune, echilibru, răbdare, bunătate, dragoste faţă de Dumnezeu,  chiar dacă răspunsul rugăciunilor ei nu a fost cel aşteptat. Ea spune: “O ţineam de mână pe mama, rugându-mă lui Dumnezeu să nu mai sufere, să o vindece, îi zâmbeam, îi spuneam că totul va fi OK, făceam totul ca să o fac să se simtă bine.”

În ultimele luni a fost îngrijită doar de soţul şi de fiica ei, care era tot timpul lângă patul mamei. S-a stins după trei ani de la diagnosticare, la 36 de ani, în 8 noiembrie 2008. ” Stăteam chiar lângă ea”, ne spune Rhema, amintindu-şi ultimele clipe din viaţa mamei, apoi “tati a venit şi el şi amândoi am văzut când şi-a dat ultima suflare.”

După moartea mamei, la doar 6 anişori, tatăl o învaţă cântecul  favorit al mamei, gospelul “Măreţul har” şi doar pentru prieteni, la început, postează pe internet filmarea, ca un tată mândru de fetiţa lui, dar fără să conştientizeze talentul ei de excepţie.

La  scurt timp, Rhema devine revelaţia muzicii gospel în America, devenind cunoscută datorită înregistrărilor postate pe YouTube de tatăl său, care au fost ascultate pană acum de peste 20 milioane de persoane. La un an de la postarea pe YouTube, scoate două albume, unul dintre ele fiind numit “Toate anotimpurile”, acesta constituind un frumos omagiu adus legendelor muzicii, Mariah Carey şi Elvis Presley, iar în luna mai a acestui an, va fi lansat cel de-al treilea album al ei, “Crede!”
Rhema Marvanne reinterpretează senzaţional piesele “The Prayer” (Celine Dion) si “I Love The Lord” (Whitney Houston).

Va aparea in filmul “Machine Gun Preacher”, alături de actorul Gerald Butler.

Referitor la vocea ei şi la muzica gospel îndrăgită de mamă,  iar acum şi de ea, Rhema spune: “Cred că am vocea ei.”, “o simt aproape atunci când cânt”, “cred că muzica gospel poate atinge inimile oamenilor; poate că astfel pot să schimb  inimile rele ale multor oameni.”

Acest ultim video,  descoperit de mine cu mult timp în urmă, pe YouTube, este şi cel care mi-a atras atenţia asupra sufletului şi talentului acestei fetiţe, asupra emoţionantei lecţii de viaţă ce ne este dăruită pentru încurajare şi ca motivare pentru perioade dificile din viaţa noastră.

Da micuţul Cezar Stratan recita aşa de frumos şi sensibil, Tatăl nostru, ascultaţi-o, rog, pe Rhema Marvanne  rostind această rugăciune cu sufletul, cu vocea şi cu toată fiinţa ei binecuvântată!

Documentare si sursa foto:  A I C I

Tatăl nostru

Sursa foto aici

Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. “ ( Matei 18:3 )

Câţi dintre noi am învăţat rugăciuneaTatăl nostru?

Câţi părinţi îşi mai învaţă copiii să se roage?

Tu te rogi?

Aminteşte-ţi!

UPDATE:

HRISTOS A INVIAT!

Ne apropiem cu paşi repezi de ziua de duminică, atunci când vom sărbători Paştele!

 Este minunată această sărbătoare, şi nu atât de mult datorită naivului iepuraş pufos,  ouălelor vopsite cu maiestrie, obiceiurilor care ne scot din rutină, cât datorită semnificaţiei acestei zile.

Va fi o zi a aducerii aminte...

 Să ne amintim deci, de ce privilegiu ne bucurăm având o familie, având prieteni şi oameni care ne iubesc, dar să ne amintim întâi de toate că Dumnezeu ne iubeşte!

Mă întreb: “de ce? De ce ne-a iubit El? De ce încă ne mai iubeşte?”.

Pentru că El este Dumnezeu, cel care doreşte să ne fie Tată şi prin dragostea si iertarea Lui să ne aducă fericire si pace in suflete.

 Sunt mulţi care nu ştiu de ce sărbătorim Paştele şi sunt convinsă că sunt şi mai mulţi care nu ştiu ce s-a întâmplat în Vinerea Mare, de exemplu.

 Păcat!

Dragii mei,

 Vă readuc aminte, cu bucurie în suflet, că azi însuşi Dumnezeu, perfecţiunea, a suportat din iubire, mizeria umană, luând-o asupra Sa pentru ca noi, cei care trebuia să plătim pentru păcatele noastre, să avem in El un Mântuitor, şi deşi fii rătăcitori, prin credinţa în moartea lui Hristos care ne spala de păcate şi învierea Lui, să putem fi acceptaţi ca membri ai familiei Cerului pentru veşnicie, devenind astfel fii şi fiice de Dumnezeu.

 Personal, îmi este greu să înţeleg pe deplin prin ce a trecut El pentru mine ca să pot primi darul suprem fără plată şi să cred că într-un final voi primi ochii desăvârşirii cu care să privesc Slava Cerească.

 Dacă nu pot să-mi imaginez cât de cumplită I-a fost moartea, care era de fapt a mea de drept, mă voi gândi astfel:

 Când am fost scuipată în faţă?

Niciodată!

 Când am fost bătută, batjocorită şi biciuită în aşa fel încât să-mi fie trupul o rană?

Niciodată!

 Când am fost legată la ochi, îmbrăcată într-o haină a ruşinii şi bătută cu trestie în cap?

Niciodată!

 Toate acestea trebuia să le trăiesc eu, pentru că moartea Lui era de fapt moartea mea.

Când am tăcut în fata nedreptăţii?

 Când am iubit atunci când am fost urâtă?

 Iată că El, Dumnezeu, a luat chip de om şi s-a înjosit pe Sine, lăsându-se batjocorit pentru că ne iubea, deşi noi Îl uram, dar a biruit moartea şi s-a glorificat prin măreţia Sa.

 Dacă aş spune doar “mulţumesc!”, ar fi prea puţin, iar laudele mele ar pieri în faţa unei jertfe atât de mari, aşa că Îl voi iubi: Îl voi iubi pentru că El m-a iubit întâi!

Şi nu uitaţi:

 El ne-a iubit şi ne iubeşte! Nu există păcate care să nu poată să fie curăţite de săngele vărsat pe cruce, dacă există părere de rău şi pocăinţă.

Acesta este supremul mesaj care ne dăruieşte speranţă.

 Nu putem răspunde decât prin a-I oferi la rândul nostru iubire!

 Sărbători fericite si binecuvântate!

Brambura

Sursa foto aici

Netul este plin, plin de adevăr, dar şi de multe-muuulteee prostii, tâmpenii, lucruri debitate la beţie. De multe ori căutând pe net lucruri geniale, fără doar şi poate găseşti mai multe aberaţii şi dacă te plictiseşti, poţi începe a citi acele prostioare, ca să te amuzi, dar nu ca să le crezi!

 Recent, din pură întâmplare, googleind, am ajuns şi eu aiurea printre sute de rezultate ale unei căutări legate de ştiinţă. Unele titluri de site-uri nu aveau nici o legătură cu ceea ce căutăm eu şi acest lucru cel mai probabil din cauza tag-urilor care îţi “expediază” pagina web unde te aştepţi mai puţin.

 Unul dintre titluri suna cam aşa: “Cum să scapi în câteva zile de timiditate?”. Am dat şi eu click, curioasă din fire, şi am început să citesc, la început rând cu rând şi apoi mai pe diagonală. De ce? Pentru că mi-am dat seama că nu este vorba de timiditate în general, ci este vorba despre timiditatea legată de partenerul de viaţă.

 M-am amuzat totuşi citind despre faptul că dacă eşti femeie şi te-ai îndrăgostit de vreun stimabil domn, poţi scăpa fără griji de timiditate dacă îţi vezi febleţea ridicând o sprânceană când vorbeşte cu tine, dacă îşi trage agitat şosetele în sus când este în prezenţa ta, dacă stă cu mâinile în şold şi aşa mai departe. Toate acestea erau semne că el te place! :lol: Deci trebuie să fim foarte atente, noi, fetele, la sprâncene. Dacă e numai una ridicată atunci clar suntem plăcute de aleşii noştri, dacă sunt ambele ridicate atunci e situaţia tulbure. A nu se confunda situaţiile! :) O sprânceană ridicată nu e acelaşi lucru cu două sprâncene ridicate. :P

 Şi când te gândeşti că unele nu dorm nopţi analizând pe toate părţile pe cel drag: “Oare dacă nu şi-a ridicat sprânceană, mă iubeşte? Pe net se spunea că doar o sprânceană ridicată este adevăratul semn de dragoste”. Eroareeee!!! :lol:

 De exemplu, tata n-a cucerit-o pe mama cu o sprânceană ridicată. Este nevoie de mult mai mult! :P

 Acum, dacă îşi trage agitat şosetele în sus când este în prezenţa ta, o fi însemnând că te iubeşte? Hmmm, dilemă! Nu contest această posibilitate, dar s-ar putea ca Şoseţică să fie pur şi simplu slab de înger şi tu să crezi că e Făt-Frumos. :twisted:

 Complicat… Lăsaţi baltă sprâncenele, şosetele şi alte astfel de “semne de iubire” care pot fi pur şi simplu doar ticuri sau gesturi de natură patologică şi axaţi-vă pe suflet! Dacă e să se întâmple ceva, se va întâmpla într-un mod unic, neşablonat, în conformitate cu stilul tău şi al partenerului/partenerei.

 Şi cel mai important: staţi calmi!

 În curând şi pentru voi se va ridica o sprânceană! :)

Cântecul lebedei

Sursa foto aici

Tăcut pe lacul vieţii, plutind aşa cum ai plutit parcă mii de vieţi, mângâind cercurile de apă în solitudinea dimineţii, te regăseşti în pace, te desfeţi în ceaţa prin care numai tu poţi să vezi, însă plecându-ţi capul, numai chipul tău se oglindeşte în marea de vise care te ţine la suprafaţă.

 Ca o lebădă mută, pregătindu-te de funeralii, îţi compui cântecul, însă adunând sunet cu sunet, murmur cu murmur şi şoaptă cu şoaptă, cerul îţi ascultă inima cu glas stingher şi printre nori îţi trimite nădejde.

 Ascuns în stufărişul singurătăţii, luciul apei se întrece în strălucire cu ochii tăi în care scapără licărul vieţii, iar frunzele veştede se ascund de penajul tău alb.

 Suflete pierdut printre dorinţe neîmplinite, speranţa doare când este înfrântă, însă se vindecă uşor. Inima poate fi tristă, însă tristeţea va zbura curând, la fel ca păsările călătoare pe cerul scufundat în amurg, aşa că aşteaptă o nouă dimineaţă: ea îţi va legăna viaţa!

 În curând pianul iubirii, care el însuşi a uitat cum să trezească la viaţa o melodie, îţi va dărui partitura pe care a scris frumuseţea ta, iar tu vei cânta un cântec mai preţios decât cel al nopţii care se îngână cu ziua, însă nu va fi cântecul care îţi va întâmpina sfârşitul, aşa cum credeai, ci va fi acela care lângă cei doi ochi ai tăi va mai trezi alţi doi, iar privirea lor va fi îndreptată numai înspre tine…

M-am săturat!

Sursa foto aici

M-am săturat ca optimismul meu să fie luat drept pesimism,

 M-am săturat să-i dau inimii mele să bea aceeaşi apă, reutilizată, a speranţelor deşarte,

 M-am săturat de aceeaşi nebuloasă şi mi-e dor de soare…

 M-am săturat să zbor către aceleaşi flori,

 M-am săturat să tremur în vânt,

 M-am săturat să pier uitat în amintirea ta,

 M-am săturat să visez! Vreau să trăiesc!

 M-am săturat să mă maturizez când eu mă vreau copil,

 M-am săturat ca vremea să se schimbe, iar orele să treacă,

 M-am săturat să aştept un zâmbet care nu va răsări niciodată,

 M-am săturat să-mi împart sufletul,

 M-am săturat să nu fiu eu ca să poţi fi tu însuţi,

 M-am săturat să gândesc atunci când ar trebui să acţionez,

 M-am săturat să simt atunci când ar trebui să uit,

 M-am săturat să mă sparg în mii de cioburi doar pentru ca tu să te uiţi la Soare prin ele,

 M-am săturat de vorbe, dar şi de fapte,

 M-am săturat de lacrimi, dar ţi le cer înapoi,

 M-am săturat de tot, dar îmi este dor să satur din nou.

Nu mă poţi ucide!

Sursa foto aici

Ai crezut că mă vei arunca la pământ şi că voi sta acolo la infinit? Te-ai înşelat.

Ai crezut că mă poţi răni, ai crezut că poţi să-mi frângi visele, să-mi tulburi somnul şi să omori fiecare fărâmă de fericire din inima mea? Probabil că ai reuşit toate acestea un timp, dar acum imprevizibilul cu care te lauzi este atât de previzibil pentru mine.

Mi-ai spus că nu pot, că voi muri încercând, dar iată că am murit ascultându-te pe tine! Mi-ai spus că realitatea nu poate fi cucerită prin vise, mi-ai spus că nu pot crea nimic. Ai dorit să-mi distrugi speranţa, mi-ai descurajat dorinţele, în fiecare zi am murit câte puţin din cauza ta, însă tind să cred că prin moartea mea m-am născut din nou, redescoperindu-mă. Am pierdut trecutul, dar am dobândit viitorul, radical diferit, iar acum este momentul să-mi dobândesc şi libertatea.

Pot să fac totul!

Acest articol este absolut general şi este dedicat tuturor celor care car o dată în viaţă au fost descurajaţi, dar care au mers mai departe, privind ţintă înspre ţelul lor.

De acord?

sursa foto: aici

 

Atunci când voi vreţi bani,

noi vrem respect!

Atunci când muncim,

noi vrem respect!

Atunci când iubim,

noi vrem respect!

Atunci când vorbim,

noi vrem respect!

Atunci când ne plătiţi,

noi vrem respect!

Atunci când ne criticaţi,

noi vrem respect!

Atunci când avem succes,

noi vrem respect!

Atunci când suntem săraci,

noi vrem respect!

Atunci când suntem tineri,

noi vrem respect!

Atunci când suntem bătrâni,

noi vrem respect!

Atunci când nu ştiţi ce vrem,

noi vrem respect!

Atunci când vrem respect,

noi arătăm respect!


 

 

Care dintre cele două interpretări vă place mai mult?

Clădim în fragilitatea visului

Da de fiecare dată când te trezeşti din somn ţi-ai putea aminti ceea ce ai visat, probabil până în ziua de azi lumea ta ar fi fost deja construită.

Totuşi, dat fiind faptul că de multe ori visul se pierde în propria lui visare înainte să te trezeşti, lumea ta se construieşte încet-încet, pas cu pas, cu răbdare şi în luptă constantă cu realitatea-napastă- care te pândeşte din ascunsul nevăzutului ei şi îţi sperie visul.

Cu greu aşezi picur de vis peste picur de vis şi anevoios pământul pe care călcăm absoarbe seva imaginaţiei proaspete, răsărind flori din ţărâna aridă a vieţii şi soare din cerul care le mângâie.

Din pieptul viu saltă sentimentul de fericire, de năzuinţa împlinirii…  Visul te dezbrăca în somn de zdrenţele de muritor şi te înfăşoară în mantia celui care se joacă cu imposibilul, şi care mai apoi se luptă cu acesta cucerindu-l.

Visul te motivează, realitatea te provoacă. Visul te înarmează, iar lupta se duce pe frontul realităţii. Vom reuşi oare să ieşim victorioşi din această bătălie? Cine va avea de spus ultimul cuvânt?

Cum te numeşti?

Sursa foto aici

Mă întreb oare cum te numeşti?

Oare numele tău este acela pe care l-ai primit la naştere, este cel pe care ţi-l dai tu sau este cel pe care ţi-l dau faptele tale?

Ce colţ al inimii îl poţi regăsi în numele tău şi în ce literă se ascunde firea ta?

Ţi se potriveşte numele cu chipul? Dar cu sufletul?

Eşti acela care poate răspunde îndreptăţit la strigarea numelui său sau răspunzi din obişnuinţă? Eşti tu oare una cu numele tău?

Oare ai păstrat cu grijă numele pe care l-ai primit înainte de a te naşte, sau te mulţumeşti doar cu un nume de pământean, repetat şi copiat de nenumărate ori în rândul milardelor de oameni?

Indrăgeşti  numele pe care îţi place să-l auzi strigat şi la care răspunzi, dar oare te-ai întrebat vreodată dacă acesta este într-adevăr al tău?

Totuşi, oare nu ar trebui să fii atent şi la cei care îţi striga numele? Oare nu intervin şi aceştia puţin în semnificatia numelui tău?

Ţie cine îţi dă numele, iar acesta ce le ofe celor din jur?

 

 

Refrenul din melodia unei zile însorite

Sursa foto aici

Analizând luciul fiecărui fir de iarbă, strălucirea fiecărei frunze şi veselia fiecărei petale, aş putea spune că este o zi însorită. O caldă sferă de bucurie este acum Pământul- patul pe care se aşterne plapuma de lumină.

Totul tresare, cerul îşi trezeşte ochii de topaz şi uşa ferecată a seninului se deschide la primul semn al zorilor de zi. Norii pocnesc din degetele buclate şi fac loc zării să zâmbească.  Fruntea lumii se dezgheaţă, iar orizontul se îmbăiază în singurul ocean care nu poate fi traversat nici cu barca şi nici cu vaporul… doar cu pluta ochilor.

Un strop de apă chioară rămas de la dezgheţ, miop soarbe din priviri un izvor ce se răcoreşte în prospeţime, dar stătut se lamentează fiindcă el e mult prea vechi.

Verdele încoronează un copac chelit de vânt şi se-agaţa încăpăţânat de crengi ca şi muşchiul de pământ.

Frigul- delicvent încarcerat de căldura primaverii- piere încet-încet printre piscuri de munţi şi se-ascunde-n resemnare în Antartica uirii.

Picături de fericire s-au cusut de penajul razelor, iar zborul lor le aduce tocmai pe Pământ, aici unde fericirea este refrenul din melodia unei zile însorite.

 

Cui îi place muzica? ;)

Dincolo de limitele umbrei

Sursa foto aici

Silueta gri, purtătoare a sufletului albastru al creatorului ei, ascunde libertate şi viaţă în conturul fără ieşire al imaginii sale neclintite… Ochii, din piatră fără glas, imposibil de perceput de către urechea umană, le vorbesc însă desluşit, cu graiul iluziei de lumină în privire, sufletelor care poposesc pentru a le asculta melodioasa tăcere pe o bancă din parc.

Îngerul visează să fie salvat de raza care se scurge printre crengile fluide ale copacilor, înalţate pe cerul din mijlocul amiezei, râvneşte un chip de magnolie care să-i înlocuiască fizionomia mineralizată.

Această figură angelică este fidelă mâinilor care au modelat-o şi iubeşte în taină degetele care i-au atins pentru prima dată ochii. Deşi trupul i-a fost trezit în frigul unei stane de piatră cu o dură daltă a destinului prestabilit, împietrirea-i e suavă şi păstrează în secret imortalitatea.

Aceasta este statuia pe lângă frumuseţea căreia unii trec poate în grabă, însă este monumentul pentru care unii se opresc din drum, deoarece odată ce i-au simţit privirea, i-au cunoscut şi părintele. Chiar şi ochii unei făpturi de piatră pot fi de o caldă umanitate, însă doar dacă cel care se pierde în ei este cu adevărat un Om.

Totuşi, piatra nu e carne şi oasele-i sunt de un rece metalic. Zarul pietrei se aruncă o singură dată şi firea ei se cimentează în locul în care aceasta este aşezată, nu pentru a fi fericită, ci pentru a uimi şi bucura pe cei care o privesc.

Aceasta-i opera de artă!

 

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 78 other followers