Călători…
21 Feb 2011 33 comentarii
Ea este Dana sau Fish, cum i se mai spunea: fostă colegă de bancă cu care am petrecut, cred că un an, clipe de neuitat în “intimitatea” primei bănci şi cu care am râs cât ne-a îngăduit Dumnezeu să râdem în zilele de şcoală timp de aproximativ patru ani şcolari.
Dana: a fost o fată frumoasă, deşteaptă, comică, cu o energie din care putea să mai dea şi altora şi pot spune că a fost şi o amică pe care nu o voi uita niciodată. De abia a împlinit optsprezece ani, avea vise mari şi dorinţă să-şi atingă idealurile.
Ce păcat este însă că a avut toate şansele din lume, dar nu a avut şansa de a trăi, de a-şi continua viaţa aşa cum ne dorim toţi. Nu a mai avut timp să mai spere…
Ce păcat este ca un microbuz şi un autocar i-au spulberat viaţa vineri seara pe trecerea de pietoni…
Nu sunt cuvinte care să exprime ceea ce simt atunci când mă gândesc la faptul că acum nu mult timp ieşeam la un ceai în mall, iar acum ea este doar o amintire plăcută, dar care de fiecare dată va face referire la tragedia ei.
Şi mai trist este faptul că acum o săptămână am întâlnit-o ultima dată la şedinţa foto pentru albumele de absolvire a clasei a XII-a. Pe atunci era plină de viaţă, iar acum este doar un pumn de abur tânăr care s-a ridicat în înalt şi învăluie cald amintirea…
Nu există cuvinte de consolare, există doar un gând care ne reaminteşte tuturor că în aceeaşi zi putem să trăim, dar şi să murim. Suntem călători prin lumea aceasta, iar viaţa noastră nu ne aparţine nouă, de aceea trebuie să avem mereu grijă cum o trăim, pentru că există o rasplată dreaptă pe care o vom primi toţi după ce vom păşi în eternitate.
Mă leagă multe amintiri de Dana, inclusiv amintirea primei zile de şcoală din liceu când ne-am văzut prima dată, când am râs prima dată şi când ne-am îmbrăţişat pentru prima dată. Nu ştia ea atunci că nici nu va apuca să-şi vadă albumul de absolvire; ştia doar că trebuie să râdă şi să înveţe… A avut carte, dar nu a avut parte…
Acum ştiţi cine este Dana: o fată care vineri a plecat în călatoria fara drum de întoarcere şi care şi-a lăsat mama pe Pământ şi mai singură decât era, dar nu a fost alegerea ei.
O pereche de căşti de 40 de RON probabil şi o trecere de pietoni nesemaforizată, fară spaţiu de refugiu, amplasată pe un drum naţional, au condus-o pe ultimul drum pe care a mai apucat viaţa ei de nepreţuit. Plecase iniţial pentru a vedea o piesă de teatru, dar nu ştia că pleacă de fapt pentru a-şi întâlni veşnicia.
Piesa ei de teatru pe Pământ s-a încheiat înainte de începerea aceleia pe care dorea să o urmarească în oraş. Realitatea pentru ea s-a sfârşit înainte ca ficţiunea de pe scenă să înceapă.
Acum am sosit de la înmormântarea ei… Am fost înmărmurită când am privit-o dormind în sicriu, înconjurată fiind de flori şi de coroane- omagii la fel de efemere ca viaţa ei şi a noastră. Deşi pe chipul meu nu a curs nici o lacrimă, sufletul meu plângea în hohote şi nu putea accepta neputinţa mea de a o readuce la viaţă. Puteam doar să privesc…
În cimitir i-am îmbrăţişat mama care mă ştia de la începutul liceului, am încercat să-i spun ceva din suflet, dar cine ar putea să te consoleze cu adevărat când ştii că împreună cu al tău copil poate nu te vei mai vedea niciodată? În schimb mama Danei, amorţită de durere, a fost o îmbărbătare pentru mine când mi-a spus următoarele cuvinte pe un ton cald, ca un om care doreşte să-i deschidă altei persoane ochii mai bine: “Ştiu, Gabi… Mulţumesc, Gabi… Să ai grijă de tine, Gabi…”.
Ce este viaţa unui om şi cine în afară de Dumnezeul nostru ştie cât de repede trece aceasta? Viaţa Danei s-a sfârşit la patru luni după ce aceasta a devenit majoră…
Numai mângâierea lui Dumnezeu şi puterea pe care o dăruieşte El sufletului pot ajuta realmente într-un astfel de caz.
Mâine nu vom mai fi 25 de colegi în clasă, ci vom fi 24: un număr cu soţ ca şi cel al trandafirilor din buchetul pe care l-am dus azi Danei.
De mâine şi până la finalul anului vom fi mai puţini cu unul, vom fi mai trişti văzând că locul ei este gol în bancă, dar ne vom încuraja ştiind că locul ei în inimile noastre este pe deplin umplut. Probabil mereu îmi voi aminti cu durere, la fel ca şi azi, că ne-am înţeles ca şi în acest semestru să mai stăm împreună…
Este greu ca în clipe ca acestea să spunem ca şi Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”, însă trebuie să ţinem minte acest lucru indiferent de greutatea durerii sufleteşti. Dumnezeu lucrează în chip minunat chiar şi atunci când durerea ne străpunge inima fără încetare. Dumnezeu ni-i face prieteni chiar şi pe duşmani; El ne aduce împreună, moartea ne desparte, şi prin El vom fi din nou împreună în Locul promis!
Chiar am auzit pe cineva care spunea în cimitir: “Doamne, câţi oameni mor!”. Eu mă gândeam: “Toţi vom muri odata!” şi probabil vom lăsa cândva în urma noastră suflete îndurerate, însă Dumnezeu, jertfindu-se pentru noi, ne-a oferit şansa ca prin credinţa în gestul Său de o frumuseţe divină, să fim acolo unde este şi El, iar la momentul potrivit să ne întâlnim cu toţi cei dragi care au zburat în infinit.
Viaţa aceasta este doar o rampă de lansare către veşnicie, de aceea trebuie să fim siguri că toate coordonatele care ne vor ghida spre acea viaţă sunt într-adevăr corecte.
Dana, aşa se numeşte colega pe care am pierdut-o ca pe un boboc de trandafir care de abia aştepta să înflorească, dar care subit s-a pierdut în părul ţărânei.
Moartea, la fel ca şi viaţa, nu poate fi descrisă în cuvinte. La fel cum o nouă viaţă aduce o bucurie de nedescris, aşa şi moartea aduce o durere de neoprit.
Noi, cei rămaşi, trebuie să preţuim viaţa şi să încercăm să o trăim frumos, pentru a nu ne pierde sufletul: singura parte din noi care este nemuritoare.
Probabil dacă acum i-aş arăta Danei ce am scris despre ea, s-ar uita la mine lung şi ar râde în hohote zicând: “Gabi, eşti zuzu? E mult prea trist… Iar ai scos la iveală poetismul uneori pesimist din tine?” 
.
Da, Dana! Este trist, dar adevarat. E povestea ta!
Cei care au credinţă nu aduc ultime omagii. Ei aduc omagii zilnic persoanelor dragi plecate din lumea aceasta, prin fiecare amintire care le includ pe acestea, sperând la o frumoasă revedere.
Dana, atât eu cât şi colegii mei îţi spunem doar atât: “Drum bun!”
Să ştii că absenţa ta nu va fi notată în catalog. Ea va fi scrisă în inimile noastre, dar va fi motivată! 
“Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” (Eclesiastul 11:9)
What people say...