Omagiu frumuseţii ce oglindeşte sufletul
23 Feb 2011 65 comentarii
in Uncategorized Etichete:"Domnişoara Pogany", "Leda", "Muza adormită", "Nou-născut", "Pasăre în spaţiu", "Prometeu", "Sărutul", C. Robinsco, Constantin Brâncuşi, desen, desăvârşire, doodle, Dumnezeu, forma, frumusete, Google, Logo, maestru, motor de căutare, muzeu, omagiu, pictură, român, sculptor, sculptură, suflet, talent, trup, zi de odihnă
Cunoscut ca un “pionier al modernismului”, Brâncuşi a fost omagiat de cel mai cunoscut motor de căutare, Google, cu ocazia aniversării a 135 de ani de la naşterea sa. Logo-ul Google cunoscut în spaţiul virtual sub denumirea de “doodle”, conţine lucrări celebre precum “Prometeu”, “Leda”, “Nou-născut”, “Muza adormită”, “Domnişoara Pogany”, “Pasăre în spaţiu” şi “Sărutul”.
Muzeul creat online va păstra alături de toate logo-urile create până acum şi pe cel dedicat recunoaşterii talentului care a subliniat într-un mod unic, eleganţa formei, celui care a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen, românului Constantin Brâncuşi.
Cred că acest număr de şapte lucrări ale maestrului, nu a fost ales la întâmplare. Conform simbolisticii numerelor, una din teoriile care mi-a atras atenţia mai mult, se referă la ziua a şaptea a creaţiei, când Dumnezeu s-a odihnit după ce a fost mulţumit de tot ceea ce a făcut în celelalte şase zile. Ziua a şaptea este o zi de odihnă, o zi a desăvârşirii. Aşa mi-ar plăcea să cred că au gândit cei care au ales cele şapte lucrări reprezentative, ca fiind o odihnă a sufletului în poezia formei, dăruită nouă de cel mai mare sculptor al secolului XX.
Dacă Google a omagiat în toată lumea numele lui Brâncuşi, noi ce facem? Oare cercul uman format din 300 de suflete este suficient?
“Frumuseţea s-a născut înaintea ochilor care au privit-o.”
(C. Robinsco)
“Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.“
(C. Brâncusi)
Călători…
21 Feb 2011 33 comentarii
Ea este Dana sau Fish, cum i se mai spunea: fostă colegă de bancă cu care am petrecut, cred că un an, clipe de neuitat în “intimitatea” primei bănci şi cu care am râs cât ne-a îngăduit Dumnezeu să râdem în zilele de şcoală timp de aproximativ patru ani şcolari.
Dana: a fost o fată frumoasă, deşteaptă, comică, cu o energie din care putea să mai dea şi altora şi pot spune că a fost şi o amică pe care nu o voi uita niciodată. De abia a împlinit optsprezece ani, avea vise mari şi dorinţă să-şi atingă idealurile.
Ce păcat este însă că a avut toate şansele din lume, dar nu a avut şansa de a trăi, de a-şi continua viaţa aşa cum ne dorim toţi. Nu a mai avut timp să mai spere…
Ce păcat este ca un microbuz şi un autocar i-au spulberat viaţa vineri seara pe trecerea de pietoni…
Nu sunt cuvinte care să exprime ceea ce simt atunci când mă gândesc la faptul că acum nu mult timp ieşeam la un ceai în mall, iar acum ea este doar o amintire plăcută, dar care de fiecare dată va face referire la tragedia ei.
Şi mai trist este faptul că acum o săptămână am întâlnit-o ultima dată la şedinţa foto pentru albumele de absolvire a clasei a XII-a. Pe atunci era plină de viaţă, iar acum este doar un pumn de abur tânăr care s-a ridicat în înalt şi învăluie cald amintirea…
Nu există cuvinte de consolare, există doar un gând care ne reaminteşte tuturor că în aceeaşi zi putem să trăim, dar şi să murim. Suntem călători prin lumea aceasta, iar viaţa noastră nu ne aparţine nouă, de aceea trebuie să avem mereu grijă cum o trăim, pentru că există o rasplată dreaptă pe care o vom primi toţi după ce vom păşi în eternitate.
Mă leagă multe amintiri de Dana, inclusiv amintirea primei zile de şcoală din liceu când ne-am văzut prima dată, când am râs prima dată şi când ne-am îmbrăţişat pentru prima dată. Nu ştia ea atunci că nici nu va apuca să-şi vadă albumul de absolvire; ştia doar că trebuie să râdă şi să înveţe… A avut carte, dar nu a avut parte…
Acum ştiţi cine este Dana: o fată care vineri a plecat în călatoria fara drum de întoarcere şi care şi-a lăsat mama pe Pământ şi mai singură decât era, dar nu a fost alegerea ei.
O pereche de căşti de 40 de RON probabil şi o trecere de pietoni nesemaforizată, fară spaţiu de refugiu, amplasată pe un drum naţional, au condus-o pe ultimul drum pe care a mai apucat viaţa ei de nepreţuit. Plecase iniţial pentru a vedea o piesă de teatru, dar nu ştia că pleacă de fapt pentru a-şi întâlni veşnicia.
Piesa ei de teatru pe Pământ s-a încheiat înainte de începerea aceleia pe care dorea să o urmarească în oraş. Realitatea pentru ea s-a sfârşit înainte ca ficţiunea de pe scenă să înceapă.
Acum am sosit de la înmormântarea ei… Am fost înmărmurită când am privit-o dormind în sicriu, înconjurată fiind de flori şi de coroane- omagii la fel de efemere ca viaţa ei şi a noastră. Deşi pe chipul meu nu a curs nici o lacrimă, sufletul meu plângea în hohote şi nu putea accepta neputinţa mea de a o readuce la viaţă. Puteam doar să privesc…
În cimitir i-am îmbrăţişat mama care mă ştia de la începutul liceului, am încercat să-i spun ceva din suflet, dar cine ar putea să te consoleze cu adevărat când ştii că împreună cu al tău copil poate nu te vei mai vedea niciodată? În schimb mama Danei, amorţită de durere, a fost o îmbărbătare pentru mine când mi-a spus următoarele cuvinte pe un ton cald, ca un om care doreşte să-i deschidă altei persoane ochii mai bine: “Ştiu, Gabi… Mulţumesc, Gabi… Să ai grijă de tine, Gabi…”.
Ce este viaţa unui om şi cine în afară de Dumnezeul nostru ştie cât de repede trece aceasta? Viaţa Danei s-a sfârşit la patru luni după ce aceasta a devenit majoră…
Numai mângâierea lui Dumnezeu şi puterea pe care o dăruieşte El sufletului pot ajuta realmente într-un astfel de caz.
Mâine nu vom mai fi 25 de colegi în clasă, ci vom fi 24: un număr cu soţ ca şi cel al trandafirilor din buchetul pe care l-am dus azi Danei.
De mâine şi până la finalul anului vom fi mai puţini cu unul, vom fi mai trişti văzând că locul ei este gol în bancă, dar ne vom încuraja ştiind că locul ei în inimile noastre este pe deplin umplut. Probabil mereu îmi voi aminti cu durere, la fel ca şi azi, că ne-am înţeles ca şi în acest semestru să mai stăm împreună…
Este greu ca în clipe ca acestea să spunem ca şi Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”, însă trebuie să ţinem minte acest lucru indiferent de greutatea durerii sufleteşti. Dumnezeu lucrează în chip minunat chiar şi atunci când durerea ne străpunge inima fără încetare. Dumnezeu ni-i face prieteni chiar şi pe duşmani; El ne aduce împreună, moartea ne desparte, şi prin El vom fi din nou împreună în Locul promis!
Chiar am auzit pe cineva care spunea în cimitir: “Doamne, câţi oameni mor!”. Eu mă gândeam: “Toţi vom muri odata!” şi probabil vom lăsa cândva în urma noastră suflete îndurerate, însă Dumnezeu, jertfindu-se pentru noi, ne-a oferit şansa ca prin credinţa în gestul Său de o frumuseţe divină, să fim acolo unde este şi El, iar la momentul potrivit să ne întâlnim cu toţi cei dragi care au zburat în infinit.
Viaţa aceasta este doar o rampă de lansare către veşnicie, de aceea trebuie să fim siguri că toate coordonatele care ne vor ghida spre acea viaţă sunt într-adevăr corecte.
Dana, aşa se numeşte colega pe care am pierdut-o ca pe un boboc de trandafir care de abia aştepta să înflorească, dar care subit s-a pierdut în părul ţărânei.
Moartea, la fel ca şi viaţa, nu poate fi descrisă în cuvinte. La fel cum o nouă viaţă aduce o bucurie de nedescris, aşa şi moartea aduce o durere de neoprit.
Noi, cei rămaşi, trebuie să preţuim viaţa şi să încercăm să o trăim frumos, pentru a nu ne pierde sufletul: singura parte din noi care este nemuritoare.
Probabil dacă acum i-aş arăta Danei ce am scris despre ea, s-ar uita la mine lung şi ar râde în hohote zicând: “Gabi, eşti zuzu? E mult prea trist… Iar ai scos la iveală poetismul uneori pesimist din tine?” 
.
Da, Dana! Este trist, dar adevarat. E povestea ta!
Cei care au credinţă nu aduc ultime omagii. Ei aduc omagii zilnic persoanelor dragi plecate din lumea aceasta, prin fiecare amintire care le includ pe acestea, sperând la o frumoasă revedere.
Dana, atât eu cât şi colegii mei îţi spunem doar atât: “Drum bun!”
Să ştii că absenţa ta nu va fi notată în catalog. Ea va fi scrisă în inimile noastre, dar va fi motivată! 
“Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” (Eclesiastul 11:9)
Misterul piesei lipsă
20 Feb 2011 36 comentarii
in Uncategorized Etichete:bucurie, dezamagire, dezordine, fericire, fiinta, filozofie, frustrare, fundal, gabriela elena, inima, inot, mister, ordine, pai razvratit, piesa lipsa, prizonier, puzzle, rana, reguli, snop, spice, suferinta, uitare, vindecare
Sursa foto aici
Îţi place să înoţi în taina păcii, dar te scufunzi în frustrare, dezamăgire?
Simţi că ar trebui să dai uitării bolovanul care se apasa greu pe inima ta, dar simţi în acelaşi timp că nu poţi face nici o mişcare?
Simţi că eşti prizonierul propriei tale fiinţe, o voce care nu se aude pentru că este prea mult zgomot în fundal?
Te simţi de parcă o parte din tine a amorţit? Acea parte din tine pe care nu o simţi sunt eu: piesa lipsă, însă urmează să-ţi descopăr misterul meu.
Cât de ciudată este fiinţă umană: când în snopul vieţii, printre spice se mai află şi câte un pai rătăcitor şi răzvrătit, iar acesta îţi brăzdează inima când ar fi trebuit să ţi-o mângâie, rana provocată se tot adânceşte, totul devine o usturime insuportabilă, nimic altceva nu mai contează decât vindecarea atât de lentă.
Vezi? Rana aceea crezi că este din cauza mea, a piesei lipsă. Crezi că suferi pentru că nu mă ai. Sunt un “ceva” pe care ţi-l doreşti, dar pe care nu poţi să-l ai. Crezi că eu te rănesc, însă eu sunt doar o simplă “piesă lipsă”; viaţa te răneşte de fapt, dar tot în ea îţi găseşti şi bucuria.
Da, recunosc! Eu sunt piesa lipsă şi lipsesc din viaţa ta pentru că nu mă potrivesc în forma golului inimii tale. Nu sunt pentru tine.
Nu te supăra dacă lipsesc la tine, dar sunt prezentă la altcineva. Tu ai multe alte “piese” pe care alţii nu le au şi nu le vor avea pentru că nu sunt pentru ei. Vei umple odată şi golul acela din inima ta… dar nu cu mine.
Viaţa, în general vorbind, este un puzzle incomplet şi fiecărui om i s-a dat o parte din el. Unele piese lipsă le dobândeşti pe parcurs, iar altele nu le vei dobândi niciodată pentru că nu se potrivesc fragmentului din puzzle-ul vieţii care ţi-a fost încredinţat ţie ca să-l termini. Fiecare piesă este unică. Fiecare joacă cu câte piese are.
Viaţa este un joc în care deşi uneori este dezordine, totul are o ordine în final.
Ori jucăm după reguli, ori nu mai jucăm deloc.
Fiecăruia dintre voi îi lipseşte câte ceva. Dar ar trebui să priviţi întotdeauna la lucrurile care nu vă lipsesc şi la faptul că încet-încet puzzle-ul vostru se întregeşte, capăta un sens şi în final va fi un adevărat peisaj din care nu va lipsi nimic, pentru că veţi găsi toate piesele, chiar şi pe cea în care chipul vostru radiază de fericire.
Aşa că da, sunt o piesă lipsă, dar nu din peisajul tău.
Ce-ai pierdut?
17 Feb 2011 34 comentarii
in Uncategorized Etichete:alergare, bucurie, cer, credinta, frig, frumos, gabriela elena, indrazneala, infinit, inima, intuneric, lumina, minuni, mister, nepatruns, obstacole, pamant, Pierdere, privire, salvare, schimbare, speranta, suflet
Fiecare pământean îşi cunoaşte lumina…
Acea scânteie care-ţi stă înainte, care te reprezintă şi cu care faci minuni: o petală tânără dăruită dintr-un suflet senin, o geană care s-a desprins din ochiul Soarelui şi care valsând până pe Pământ, prin inima ta încălzeşte şi alte inimi…
Mulţi nu au fost salvaţi încă de la înecul cu tristeţe, însă ştiu că flacăra lor este undeva departe- pierdută ca sufletul lor care se simte stingher şi care nu se familiarizează nicidecum cu bucuria- încearcând să o apuce de rochia-i atât de fantomatică… Şi totuşi, aceste persoane îşi aşteaptă salvarea care trebuie să vină…
Sunt atâţia care refuză să găsească frumosul în ei şi să-l dăruiască, acesta reprezentând pentru ei un mister, dar unele mistere nedescoperite sunt chiar dintre cele de la care ţi-ai întors privirea…
Şi ce-ai pierdut dacă trăieşti o viaţă întreagă fără măcar să te laşi mângâiat de lumină?
Ai pierdut totul şi chiar mai mult decât atât. Ai pierdut Şansa, unica ocazie de a fi cu adevărat fericit şi de a-i face fericiţi şi pe alţii…
De ce?
Pentru că fără lumina din interior numită credinţă, speranţă, nu vei putea niciodată să atingi lumina din jurul tău sau din depărtări, să o simţi cu toată fiinţa cum vibrează în forfota cerului dimineţii… Va rămâne mereu un mister pentru tine, iar tu, fără vlagă…
Aşa că, sapă adânc în inima ta, priveşte în jurul tău, priveşte în sus şi găseşte acea văpaie care odată stârnită nu se va stinge niciodată. Găseşte frumosul şi nu-l ţine pentru tine! Dăruieşte-l în câte moduri poţi şi dă-i libertatea să zboare, cu toată încrederea! Va şti el cum să ţeasă o lume mai bună! Nu te retrage! Fii sufletul prin care frumosul a lucrat! Fii inima prin care acesta a adus bucurie!
Nu sta în întuneric şi nu lasa întunericul să stea în tine! Te-ai născut pentru a menţine lumina zilei şi nu plânsul dezamăgirii.
Ai căzut de pe streaşina luminii şi te-ai lovit cu capul de beznă? Nu rămâne la pământ! Ridică-te şi urcă! Găseşte cerul de dincolo de cel de-al nouălea şi rupe un colţ din el, însă acest lucru îl poţi face doar dacă urci tu până acolo pentru că el nu va cădea niciodată peste tine! El este doar răsplata pentru truda ta!
Scutură-te de frigul impasibilităţii şi aleargă cu îndrăzneală până la gura sobei fierbinţi a bucuriei! Alergând te vei încălzi; soba doar îţi va păstra căldura şi te va ajuta să te bucuri într-adevăr de ea în linişte… Schimbarea începe cu tine…
Nu uita: cerul este departe doar dacă te indeparţi tu de el. Poţi urca până în infinit, dacă tu crezi că dincolo de nepătruns mai există un cer!
“Obstacolele sunt acele lucruri pe care le vede doar o persoană care şi-a îndepărtat privirea de la ţintă”- E. Joseph Cossman
Fragil
16 Feb 2011 50 comentarii
Sursa foto aici
În fiecare dintre noi se ascunde fragilitatea. Unii au acea fragilitate mută, care există în ei, dar nu se arată de teama de a nu fi târâtă prin mocirlă. Alţii au acea fragilitate senină, mai mult decât inocentă, un absolut al frumuseţii din altă lume pe care Pământul îl primeşte ca pe un cadou nemeritat. Fragilitatea este în noi, iar noi suntem atât de fragili…
Căutăm perfecţiunea, însă pe Pământ, aceasta este doar un alt mod de a numi imperfecţiunea şi uneori există o comoară perfectă de care nu ştim în imperfecţiunea atât de comună: un diamant într-un perete în care nu s-a săpat, o perlă închisă într-o scoică, fragilul blocat într-o lume rigidă, alipit de scoarţa Pământului precum frunza de creanga unui copac…
Fragilul ascunde în el o atenţionare cu acelaşi nume pentru a nu fi bruscat de umanitate, stricându-se, la fel cum şi perfecţiunea dacă ar fi atinsă de mâna murdară a fiinţei umane ar fi pătată de imperfect. De aceea nu cunoaştem perfecţiunea.
Omul a fost creat perfect şi totuşi este atât de imperfect, atât de vulnerabil încercând în zadar să-şi depăşească limitele prin el însuşi.
Fragilitatea creaţiei: uneori descrisă ca un acord ascultat în surdină de urechea sufletului, un pas făcut pe nisipul de pe fundul mării şi care de fiecare dată este şters de curenţii marini, de mişcarea vieţii, de trecerea timpului.
Am putea spune că fragilul nu are nici o şansă şi totuşi încă îl întâlnim în atâtea ipostaze care întruchipează un miracol retras, sfios, intangibil, care fuge de efemeritate, care se îndepărtează tot mai mult, se izolează, ferindu-se de atingeri curioase, dar generos în a-şi arăta chipul. Însuşi fragilul ascunde fragilitatea, cum şi corola unei flori îşi ascunde staminele.
Fragilitatea: atât de aproape şi totuşi uneori atât de departe… Un vis care se uită după trezire tocmai pentru a-şi păstra misterul, pentru a nu deveni ceva concret după o analiză amănunţită, rob al cunoştinţei umane, o linişte care rămâne uneori doar ca amintire şi nu ca posesiune. Este poate o suferinţă, o simţre, un gând îngropat, ascuns de cei din jur si rupt în două părţi: o parte criptică (ascunsă) pentru ochiul care vede doar aparentul brut şi o parte fanică (expusă/cunoscută) pentru suflet. Un element pur aruncat intenţionat de Dumnezeu peste cenzura transcedentală, bariera dintre noi şi El.
Dacă vă întrebaţi dacă avem ceva perfect în noi atunci răspunsul ar putea fi: fragilitatea.
Sting- Fragile
Vorbesc şi eu despre ziua despre care vorbesc toţi acum
12 Feb 2011 50 comentarii
in Uncategorized Etichete:atentie, ban, buzunare, cadou, criza, curat, dedicatie, diabet, dragoste, dragostea, economie, gabriela elena, geana, inima, iubire, normal, oameni, ochiul dracului, parfum, pur, romani, sarbatoare, Sfantul Valentin, special, unic
Sursa foto aici
Haideţi că vine Sfântu’ Valentin şi ne găseşte fără inimioare agăţate la breloc, fără ursuleţi cu mesajul “I love you!”, “I miss you!”, “I need you!” şi “Be mine!”. 
Noi, românii, suntem tare dezavantajaţi pe timpul acesta de criză: de fiecare dată când sărbătorim ceva, trebuie să cumpărăm un cadou, o atenţie semnificativă pentru cineva.
Şi cu ce se cumpără toate lucrurile?
Cu banii pe care nu prea îi mai avem! 
Deşi tuturor ne plac cadourile, totuşi, acum în prag de 14 februarie ne dăm seama că nu prea mai avem “ochiul dracului” şi chiar dacă îl avem, s-a ascuns undeva în căptuşeala buzunarelor pentru a nu putea fi găsit chiar atât de uşor.
Şi de ce spun eu “ochiul dracului”? Practic tot ce mai avem în momentul de faţă sunt nişte gene care au aparţinut cândva pleoapelor acestuia, şi până şi acelea se încolăcesc prin cusăturile portmoneului pentru a nu ieşi de acolo prea curând.
Pe scurt: în jur se aude numai clinchet de mărunţiş şi nu un foşnet de bancnote.
Dacă până acum câtva timp banul se răsucea în buzunar ieşind la raport la fiecare bluziţă care ne plăcea, la fiecare parfum etc., azi, deşi mai există încă persoane care-şi permit orice, mulţi dintre oameni şi-au pus la statusul psihic următorul mesaj: “DND! Fac economie!”
…
Valentine’s day? Dragobete? Doar o singură zi per an dedicată dragostei? Şi celelalte zile cui sunt dedicate?
Fiecare zi este o nouă şansă de a arăta dragoste şi compasiune prietenei/prietenului, soţiei/soţului; de la cel mai simplu om până la cel mai versat, de la cerşetor la prinţ: toţi avem nevoie de dovada dragostei.
Aşa că, oameni buni, nu va mai îngrijoraţi ştiind că mai este doar o zi până va pluti dragostea prin aer şi nu vă amăgiţi gândindu-vă că poate nu aveţi nimic deosebit, special, unic, de oferit celui drag!
Puteţi să-i oferiţi o inimă frumoasă, umană şi caldă, nu una de plus şi rece.
Puteţi să-i oferiţi o dragoste preţioasă şi nu doar un simplu mesaj trimis prin SMS pe care l-au mai primit şi alte milioane de oameni de-a lungul timpului.
Nu încurajez în nici un fel ideea de a renunţa la declaraţiile si cadourile frumoase care ne fac viaţa mai bună, dar mai mult decât o simplă declaraţie, contează un dar rupt din pieptul propriu şi aşezat în palmele celui pentru care acesta bate.
Singura regulă în dragoste este să dăruieşti şi vei primi şi tu la rândul tău ceva asemănător cu ceea ce ai dăruit, deşi nu trebuie să dăruieşti aşteptând acest lucru.
Nimeni nu vă impune ce să dăruiţi, dar precum am mai spus-o: o inimă sinceră dăruită necondiţionat nu poate fi niciodată un dar cu care să dai rateu pentru că ea nu poate fi analizată după gusturile specifice unei persoane, nici nu poate fi criticata pentru calitate, care la cadourile materiale uneori lăsă de dorit.
Dragostea caracterizează inima care o poartă ca fiind una de cea mai bună “calitate” şi acest lucru poate fi confirmat dacă primeşti şi simţi acea dragoste.
Dragostea este una şi este perfectă. Nu trebuie să fie nici prea dulce, pentru că la un moment dat vei fi diagnosticat cu diabet sentimental şi va trebui să ţii “regim”, dar nu trebuie să fie nici amară, pentru că atunci o vei respinge întotdeauna.
Parcă este o blasfemie să impui limite dragostei, să spui cum trebuie să fie şi cum nu trebuie să fie, dar gustul dragostei depinde de om. Oricum, cert este că ar trebui să fie pură şi curată.
Toţi ne dorim o dragoste dulce, dar la fel ca fiecare lucru din vieţile noastre şi iubirea dacă este dusă la extrem şi nu are o dulceaţă normală, va dăuna sănătăţii sufletului nostru printr-o eventuală dezamăgire.
NOI NU PUTEM “FUNCŢIONA” NORMAL ÎN AFARA NORMALULUI. Aşa am fost concepuţi, undeva între două limite, iar normalul este între acele două limite.
Acesta nu este un mesaj pesimist, ci este un mesaj al echilibrului.
Dragostea adevărată nici nu se strică, nici nu se rupe, nici nu se pătează, ca o pernă în formă de inimă. Aceasta rămâne atâta timp cât cineva se luptă pentru ea.
Din punctul meu de vedere, eu vă iubesc pe toţi şi vă doresc să aveţi parte de câtă dragoste puteţi duce.
Cu drag,
Gabriela Elena
PS: Următoarea paranteză între paranteze: ( îmi doresc ca luni să primesc de la Sfântul Valentin ceva de la Valentino, dacă tot am vorbit la începutul articolului despre criza financiară ) este o glumă.
Gânduri la tinereţe despre bătrâneţe
09 Feb 2011 67 comentarii
in Uncategorized Etichete:amintire, amintiri, anii, batranete, bunica, bunici, bunicul, copilarie, fata, fericire, filmul vietii, ganduri, lacrima, masca, melodie, pace, plans, pleoape, rid, suflet, tinerete, trecut, viata, zbarcituri, zbor
Sursa foto aici
După cum puteţi observa încă din fotografia care inaugurează acest articol, aparenţele înşeală de multe ori…
Stând şi gândindu-mă la cei mai longevivi oameni pe care i-a cunoscut omenirea, mi-am pus întrebarea următoare: De ce pentru unii chiar şi bătrâneţea, aşa cum este ea- veche şi uitată- încă reprezintă tinereţea într-o altă formă a vieţii umane, dar nicidecum un sfârşit?
Pentru că poate în spatele fiecărui rid se ascunde o lacrimă ce aduce aminte de prima iubire, de familie sau de o plajă acoperită cu cel mai cald nisip simţit vreodată. Poate totul înseamnă o amintire în final, pe care o retrăieşti şi te bucuri ca la început.
Poate în fiecare clipire de ochi se ascunde un dans de stele tinere, un sărut, o atingere, o surpriză care s-a întrecut pe sine uimindu-se prin imprevizibilul care a surprins-o chiar şi pe ea. Poate totul este o melodie, o poveste, un material fin pe care anii au ţesut gânduri, fericire, plâns, zâmbet, mii şi mii de începuturi şi sfârşituri şi tot ceea ce omul a putut trăi.
Poate fiecare fir de păr alb este silueta palidă a unei sclipiri de geniu avută cândva, poate înfăţişarea vizibilă este doar masca menită să ascundă istoria, trecutul de cei ce pot vedea doar zbârciturile fetei şi ochii aproape acoperiţi de pleoape pe jumătate adormite.
Poate? Ce tot vorbesc aici? Sigur toate cele spuse mai sus au un sâmbure mare de adevăr.
Eu nu ştiu cum voi fi la bătrâneţe, dar ador atât de mult avântul tinereţii care mă înalta spre infinitul necunoscut încât îmi doresc atât de mult ca zborul meu să fie unul perfect, iar pacea vechilor amintiri culcate pe pernă când capul liniştit îmi va dormi să o păstrez pentru bătrâneţe.
Voi ce aţi dori să vedeţi în filmul vieţii voastre la bătrâneţe?
Trăiţi din plin, dar nu trăiţi deschizându-i poarta morţii sufletului, ci trăiţi respirând Viaţa.
Acest articol este dedicat dragei mele bunici, pe care o iubesc din tot sufletul, care m-a îmbrăţişat ori de câte ori a fost nevoie şi ori de câte ori am simţit că trebuie să fiu strânsă puternic în braţe, care m-a ocrotit, care mi-a bucurat copilăria din plin şi încă îmi bucură şi tinereţea.
Totodată, îi dedic acest articol şi celei de-a doua aripă a bunicii mele, bunicul meu, acum o stea care luminează în lumină, care m-a iubit şi care a fost centrul copilăriei mele.
Bunicule, ne vom revedea când va fi timpul, până atunci zâmbim amândoi, în două lumi care ne unesc prin El!
PS: Bunicii mele nu pot să-i trimit un ping pentru că ea nu are blog , dar o voi pingui pe obraz cu nişte pupe care o vor conduce spre articolul meu.
Diapazon pentru o nouă naştere în perfecţiune
07 Feb 2011 39 comentarii
in Uncategorized Etichete:articole, bucurie, corola, credinta, diapazon, Dumnezeu, dureri, gabriela elena, imprevizibil, inima, inmugurire, lacrima, liniste, lumina, luna, mintea, mugure, nastere, necaz, nori, ochi, perfectiune, ploaie, privire, ratacitor, soare, suflet, viata
Sursa foto aici
Când simt că trebuie să înmuguresc din nou, aştept ca sunetul diapazonului inimii să-mi dea tonul perfect pe care pot să mă nasc încă o dată, şi tot tumultul de dureri să se micşoreze, iar apoi, de ce nu, să şi îmbobocesc.
Ca orice mugure sănătos şi viu, caut lumina adevărată spre care să cresc şi la care să ajung cu toată corola sufletului meu pe care încerc să o înnoiesc prin înnoirea vieţii mele, pentru a sta mereu drept, neveştejit.
Şi pentru ce să mă nasc din nou şi din nou? Ce este viaţa în fond?
Viaţa: un lanţ încurcat mult mai mult decât mintea umană, dar pe care inima bună şi plină de credinţa adevărată, îl dezleagă cu uşurinţă spre uimirea firii umane atât de rătăcitoare, de cele mai multe ori.
Viaţa este doar o adiere răcoroasă care ne ţine treji în imprevizibil. Viaţa… Viaţa nu-ţi va săruta niciodată lacrima ascunsă în colţul ochiului, ci de ce cele mai multe ori, trăind-o, vei simţi cum privirea te ustura şi mai tare şi vei plânge în hohote.
Totuşi, El, Dumnezeu, adevărata Viaţă, este mereu lângă tine atât ca să-ţi şteargă lacrima solitară, cât şi ca să-ţi adune în bolul uitării, plânsul necontenit şi să-ţi redea zâmbetul. Tocmai de aceea viaţa fără Dumnezeu reprezintă celula captiva a sufletului nemuritor.
Unii dintre voi poate vă miraţi de ce în majoritatea articolelor mele îl amintesc mereu pe Dumnezeu: pentru că “din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”.
Dacă nu am şti ce înseamnă durerea, cum ne-am mai putea bucura de trecerea ei?
Dacă nu ar exista încercare şi zgomotul necazului, cum am şti să ne odihnim în clipele de linişte?
Totul are un rost, iar noi nu trebuie să ne învechim pierind odată cu cenuşa aruncată în vânt a trecutului mort, incinerat de timp, ci trebuie să ne înnoim pentru a privi viitorul în ochi şi pentru a aştepta acea clipă de glorie şi triumf a frumosului în fata uratului, a binelui în faţa răului.
Dacă avem destulă răbdare, undeva, când clipa de fericire va deveni moment prelungit, fiecare dintre noi va simţi cum norii împreună cu tot cerul vor pluti mai aproape, picurând în ochii noştri, uneori trişti, o ploaie caldă ce a alunecat pe razele sclipitoare asfaltate cu lumina intangibilă de mână umană, dar tangibilă de ochiul omului.
Când obosiţi să vă mai naşteţi, priviţi Luna şi Soarele! De atâţia ani nu obosesc să ne lumineze ziua sau noaptea.
Luna de pe cer este mult mai uşor de dăruit decât inima
05 Feb 2011 48 comentarii
Sursa foto aici
“Iubitule/Iubito, cere-mi luna de pe cer şi ţi-o voi aduce îndată!”
Vi se pare cunoscută expresia?
Ştiam eu că da!
Nu doresc ca în postul actual să despic firul în patru şi să spun că această expresie a devenit una parazită, ci vreau să spun că în spatele acelor cuvinte se ascunde de cele mai multe ori falsitate: aparenta aspiraţie a fiinţei umane de a reuşi imposibilul- să aducă iubitei/iubitului luna de pe cer- în loc să spună simplu şi sincer “Te iubesc!”. Constat cu tristeţe că uneori inima caldă e mult mai departe de om decât este Luna faţă de Pământ. Deci, este mai uşor să încerci să aduci un astru în palmele unui muritor, decât să-i dai în grijă inima ta şi tot ce poartă aceasta în ea. Şi mă gândesc: oare de ce?
Pentru că Luna nu aparţine niciunui muritor, deci chiar dacă o dăruieşti cuiva în cuvinte legate metaforic unele de altele, nu poţi fi rănit, în schimb, dacă îţi dăruieşti inima, acest lucru implică gesturi, fapte care să dovedească dragostea şi astfel există posibilitatea de a fi rănit. Deci, frica de iubire stimulează curajul de a cuceri universul. Nostim, nu?
Dar dacă oare aici este vorba despre laşitate, timiditate?
Acest lucru mi-l veţi spune voi… 
Dragii mei, dacă veţi auzi vreodată această expresie să ştiţi că cel/cea care o spune are o inimă goală pe care o prezintă ca şi când ar fi plină de da peste ea de iubire şi afecţiune.
Dacă cumva cineva va promite Soarele, încep să apară dubii legate de veridicitatea afirmaţiei mele de mai sus. Cel puţin acel “cineva” vă oferă altceva decât Luna, pe care au primit-o mulţi la un moment dat, cel puţin o dată, nu?
Blogul nu este locul tocmai potrivit, zic eu, în care să-ţi detaliezi viaţa amoroasă, ci poate doar în care să povesteşti uneori fragmente din suferinţa/bucuria pe care ţi-a cauzat-o aceasta, dar vreau să vă spun că “mie personal” (urăsc expresia aceasta 
) nu mi-a promis nimeni Luna, pentru că acel “cineva” a ştiut că dacă ar face-o, ar pleca repede cu “coada între picioare” şi aceasta nu pentru că nu sunt o fiinţă romantică, poetică (pentru că eu chiar sunt), ci pentru că îmi place originalitatea şi mai mult decât atât, apreciez sinceritatea sentimentelor exprimate. În plus, precum am mai spus-o, am acel al nu ştiu câtălea simţ: cel de a cunoaşte omul dinainte ca acesta să spună ceva (aici mă refer la realitate, pentru că pe blog, fără comentarii este cam greu să cunoşti o persoană de care nu ai auzit niciodată…Poate doar dacă are şi acea persoană blog, şi citirea este reciprocă, dar fără comentarii 
… Mă rog, una este când scrii un articol şi alta este când relaţionezi, so, ştiţi voi…).
Deci, fetelor (pentru că voi sunteţi cele care în general vă doriţi Luna), fiţi deştepte şi cereţi mult mai mult decât atât, şi aici nu mă refer la inele cu diamante 
: cereţi inima celui pe care îl iubiţi cu adevărat şi totul va fi perfect, dacă el este gata să v-o dăruiască.
Totuşi, ar trebui să ştiţi că sunt oameni care nu cer nimic şi primesc, iar alţii care cer şi nu primesc. Sunt unii care cer şi primesc şi alţii care nici nu cer şi nici nu primesc, dar cel mai important de observat este faptul că exista oameni care nu ar dărui nici Luna de pe cer şi nici inima lor. Deci, sunt situaţii în care nimeni nu primeşte/dăruieşte nimic.
Ce final apoteotic am găsit pentru postul meu, nu?
Fiţi optimişti oricum!
Numai bine!
Cu drag,
Gabriela Elena
Ce veche este melodia, dar se potriveşte la fix!
PS: Fetelor, dacă totuşi acceptaţi să primiţi în dar Luna de pe cer, cel care v-a dăruit-o va avea pretenţii pe măsura ei. Ooof, nicicum nu este bine…
PS2: Vezi filmul “Despicable me” pentru ghidul complet de strategii pentru micşorarea Lunii.
Când este timpul miracolelor?
03 Feb 2011 37 comentarii
in Uncategorized Etichete:cuvinte, fericire, gabriela elena, inima, iubirea, miracole, plans, suflet, timp
Sursa foto aici
Oare când este timpul miracolelor? Când poate şi sufletul îndurerat să spună: ”nu mai plâng!” şi inima fericită: ”voi fi aşa mereu!”?
Când nu va mai trebui să aşteptăm ca să primim iubirea, care în fond, ne-a fost dată la început tuturor fără plată, iar acum nu ne-ar costa nimic dacă am darui-o şi noi mai departe? Când doar suferinţa va mai plânge?
Să lăsăm viaţa să fie aşa cum a fost şi până acum pentru că oricum aşa va fi şi de acum înainte?
Nu vreau să mai văd miracolul doar în mine ci vreau să-l văd şi în cei din jur.
Aş vrea să pot spune multe, dar nu pot pentru că ar durea prea tare dacă aş rosti acele cuvinte.
Spun doar atât: ai fost tu vreodată un miracol pentru cineva?
De ce bloggerim?
01 Feb 2011 77 comentarii
in Uncategorized Etichete:articole, blog, bloggereala, calitate, cer, computer, cuvinte, echilibru, Facebook, FarmVille, folositor, gabriela elena, imaginatie, interesant, mesaj, mess, notorietate, opinii, perfectionista, realitate, responsabilitate, scris, skylight, talent, timp, virtual
Sursa foto aici
Este cam greu să răspundem exact, scurt şi la obiect la acea întrebare, nu?
Să zicem că cei mai mulţi oameni utilizează blogul ca o modalitate mult mai eficientă, inofensivă (cred), sigură (cred) şi publică de exprimare a propriilor opinii decât viul grai. Ce să zic: generalităţi.
Unii câştiga bani din blogging, alţii nu au o viaţă în realitate şi încearcă una virtuală după ce tocmai au eşuat în FarmVille pe Facebook, unii nu au Y!Mess-ul instalat pe computer şi atunci se “spârcâie” cu prescurtări în aşa-zisele articole şi comentarii; alţii doresc să se afirme, alţii s-au plictisit de ceea ce le oferă realitatea, iar alţii (şi sunt mulţi) nu ştiu de ce au un blog. Dar sunt persoane care au ceva de oferit prin ceea ce scriu…
Haideţi să vă spun ce înseamnă pentru mine blogging-ul.
În primul rând pentru mine reprezintă încă o responsabilitate în plus. Nu poţi crea un blog dacă nu scrii ceva interesant şi folositor, nu poţi începe ceva ce ştii că nu poţi duce la un bun ( şi sper cât mai îndepărtat) sfârşit.
Mi-am creat blogul acum aproape doi ani, într-o zi de vară, stând relaxată pe un scaun, însă am ştiut motivul pentru care îmi doream un blog. Îmi amintesc de faptul că la început, dacă aveam 10 views/zi era o realizare. Nu am scris pentru a obţine o oarecare notorietate în blogosferă, ci pentru a transmite un mesaj pozitiv DE FIECARE DATĂ!
Mi-am dorit să interacţionez cu oamenii şi încă îmi doresc aceasta atât virtual cât şi în realitate şi mă bucur că încet-încet am câştigat de partea mea mulţi cititori valoroşi. Dacă intraţi în arhivă, în prima lună în care am scris pe acest blog, veţi vedea că nu am avut numeroşi comentatori, dar chiar şi aşa, mesajele transmise prin articolele de atunci nu au fost nicidecum deficitare din punct de vedere al calităţii lor.
Niciodată nu am scris pentru a mi se simţi doar prezenţa, ci pentru a transmite un mesaj; în plus scrisul rămâne, dar vorbele se uită odată cu trecerea timpului.
Fiind o perfecţionistă convinsă, toate lucrurile pe care le realizez trebuie făcute în aşa fel încât să simt că am făcut tot ce se putea pentru a obţine un rezultat perfect (pe cât posibil din punct de vedere uman ).
Dragii mei bloggeri şi cititori,
Eu nu scriu nici ca să filosofez când aş putea dormi, nici ca să răspund la comentarii pentru că vremea de afară este atât de urâtă încât nu pot ieşi la o plimbare.
Eu am un blog pentru că îmi place să scriu, să împărtăşesc celor pe care îi interesează cu adevărat, fragmente din viaţa mea şi din imaginaţia mea. Deci, scriu pentru că îmi place şi pentru că am entuziasmul şi talentul necesar pentru a continua să fac acest lucru!
Am privit întotdeauna blogul că pe o carte de vizită. M-am privit pe mine în cuvintele pe care le scriu.
Scriind aici nu-mi povestesc viaţa, ci încerc ca de fiecare dată, chiar dacă uneori prin puterea exemplului personal, concret sau abstract, direct sau poetic, să dau gust vieţii prin cuvintele scrise, bucurând astfel sufletele multor persoane (una dintre aceste persoane fiind şi eu ).
Pe scurt, blogul înseamnă bucurie, dacă de la început ai ştiut cum să sădeşti sămânţa calităţii mesajului. Nimic nu este greu, dacă ai început cu dreptul.
Şi acum un sfat pentru cei care încă n-au decis dacă să-şi deschidă sau nu un blog:
Cheia succesului unui blog este perseverenţa şi naturaleţea.
Trebuie să scrii dezinteresat, dar având ca ţintă inimile oamenilor.
Fiţi sinceri cu voi înşivă!
Dacă nu puteţi oferi nimic prin scris, mai bine renunţaţi la această idee. Vă va aduce fericirea altceva.
Scrieţi doar dacă vă place cu adevărat acest lucru!
Blog-ul trebuie să însemne mult mai mult decât spaţiul în care te desfăşori cum îţi place; el trebuie să însemne totodată echilibru pentru tine şi pentru cei care-l vizitează.
Eu ştiu foarte clar: aceasta mi-e “meseria”, cea de a scrie. Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu am o meserie încă, pentru că încă stau sub acelaşi acoperiş cu părinţii mei şi de abia peste vreo 5 luni îmi va sta fiinţă acolo unde-mi va sta facultatea (vezi toate basmele în care întâlneşti expresia pe care am reprodus-o într-un semi-citat: “unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul” ).
În viitor, dacă “ochiul dracului” nu se va devalorifica, sper să am propria mea casă cu skylight astfel încât să renunţ la tavan.
O mică paranteza: întotdeauna am avut o vorbă referitoare la tavanul cu skylight şi la cel fără: DECÂT SĂ-ŢI CADĂ TENCUIALA ÎN CAP, MAI BINE SĂ CADĂ CERUL PESTE TINE!
Gata cu parantezele, trec la acolade.
Vă mulţumesc pe această cale tuturor celor care de-a lungul timpului aţi rămas aproape de mine şi sincer aţi dorit să faceţi parte din viaţa mea.
Totodată doresc să le mulţumesc tuturor celor care m-au nominalizat la diferite secţiuni ale faimosului concurs care se desfăşoară acum în blogosfera românească.
Deci, este scris în stele daca trebuie să ai blog sau nu!
What people say...