Amintirea unei stele

20 Ian 2011 70 comentarii

by Gabriela Elena in Uncategorized Etichete:, , , , , , ,

Sursa foto aici

Eram o stea strălucitoare care plutea pe-un nor, într-o lume în care timpul era doar o vorbă aruncată în vânt, un zvon fumegând de tristeţe de care îngerii auziseră când îi vegheau pe muritori.
…
Eram o stea cu cinci colţuri arzătoare, poleită cu praf de diamant ceresc şi cu raza-mi împletită de cunoaşterea luciferică: poetică.
…
Şi totuşi, în armonia unei zări pe care o întreţineam şi eu, norul pe care luminam mi s-a părut prea mic şi o poftă lăuntrică de a mă rostogoli de pe acesta mi-a încins în inimă o scânteie de nemulţumire, crezând că voi zbura în eternul de lumină fără a mai fi limitată de vreun nor… Şi aşa am pierdut adevarata libertate… Curios: în cădere încă nu-mi dădeam seama de ceea ce se întâmpla şi din ce motiv.
…
Am căzut pe un pământ uscat şi prăfuit. Am simţit pentru prima dată durerea zdrobirii divinului din mine, o esenţă de umanitate lovindu-mi cu putere imortalitatea când am deschis ochii. M-am trezit într-o lume goală în care nici o stea nu ar vrea să cadă, fiind destul loc în culisele orizontului pentru stelele stinse. M-am trezit într-o lume în care fiinţa numită “om” este unică, dar care trăindu-şi anii, se intoxică respirând un aer reciclat de alte inimi care l-au inspirat şi apoi l-au expirat în grabă sau tihnit.
…
Am găsit raţiunea, şi apucând-o ferm de mână, n-am ştiut că astfel îmi voi putea pierde credinţa că locul de unde vin încă mai există.
…
Am aflat de un “Luceafăr” şi atunci am înţeles că steaua din fruntea cerului este doar un mănunchi de versuri, o stea care a căzut ca mine…
…
Şi aici pe Pământ se vorbeşte despre un muritor numit Eminescu, tatăl uman, vitreg al Luceafărului. Şi sunt atâţia care spun că Eminescu nu poate fi egalat, dar încearcă să versifice trăirile altor stele, dorind să devină un “Eminescu” sau chiar mai mult de atât pentru că în sinea lor ştiu că nimeni nu este de neînlocuit. Şi unii cad la fel cum am căzut şi eu, socotindu-şi norul pe care stau prea mic.
…
Mai târziu m-am uitat înspre cer şi norul meu nu mai era acolo. Probabil că şi-a ales o stea care dorea să ardă pe cer şi nu pe Pământ.
…
Universul era ca de catran, însă totuşi am simţit că trebuie să fie mai mult de-atât acolo sus şi aici jos şi că acesta nu este sfârşitul.
…
Într-adevăr, două stele incă mă mai priveau şi ştiau că cele cinci colţuri ale mele s-au sfărâmat în cădere. Acele stele erau de fapt ochii Celui care era adevăratul Tată al adevăratului Luceafăr care niciodată nu a dorit să coboare pe Pământ, ci şi acum, în fapt de seară, îl văd strălucind pe cer plin de evlavia luminii.
…
Speranţa mi-a spus că pot să mă întorc acolo sus cândva când toată puterea îmi va fi adormită şi mi-am dat seama şi de faptul că nu sunt singura stea căzută pe Pământ. Şi eu şi tu şi noi toţi suntem creaţi în Slavă ca astre şi trimise pe Pământ nu din vreo greşeală de-a noastră, ci din Voia Lui, ca şi stele strălucitoare pentru un Pământ care trebuie să cunoască Lumina pentru că aşa a fost porunca: “Să fie lumină!“.
…
Deci, să nu ne stingem în întuneric, ci să luminăm ca să ne primim răsplata şi să ne întoarcem Acasă, acolo sus, unde am fost plămădiţi în iubire şi unde vom rămane veşnic dacă atâta timp cât am trăit pe Pământ ne-a fost dor de Cer şi de Stăpânul lui.
…

…

Ps: Acest post este unul imaginativ pe care l-am scris cu dorinţa de a
evidenţia adevărul.
Este un articol despre om, deci  atât secvenţele dramatice cât
şi cele mai puţin
 dramatice prezentate plastic
fac parte din vieţile noastre, ale tuturor.
Nu este un articol care să vorbească strict
 despre viaţa mea personală!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 78 other followers