Ascensiune

UPDATE (citiţi întâi articolul iniţial ca să înţelegeţi despre ce este vorba): În ciuda dificultăţii subiectelor pe care le-am avut la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, după cum au afirmat atât profesorii cât şi elevii implicaţi în această competiţie, m-am calificat pe locul al doilea pentru faza pe judeţ. Deci, emoţiile de care vorbeam mai jos au trecut de ceva vreme şi I’m really, really happy (hepi :lol: )

Sursa foto aici

Trofeul cunoaşterii străluceşte doar atunci când este închinat Soarelui Înţelepciunii. (de Gabriela Elena )

După ce azi, la început de vacanţă intersemestrială, mi-am petrecut primele ore din zi concurând ca şi “atletă” a limbii şi literaturii române la olimpiadă, după ce am încercat să-mi închipui “oul dogmatic” (cel al lui Ion Barbu şi cel dintr-unul dintre sonetele lui Vasile Voiculescu) şi să-l analizez ca şi spaţiu captiv pentru Univers, am decis să vă scriu.

A fost extrem de greu, poate prea greu. Cred că dacă subiectul de azi, de la olimpiadă, ar fi fost dat vreodată la Bacalaureat, unii ar fi “picat”‘ examenul cu graţie. Chiar i-am spus mamei mele că această olimpiadă nu a fost una obişnuită, ci parcă a fost un concurs pentru un post de profesor de limba română. În fine… Am făcut tot ce am putut. Am “bloggerit” filosofic pe şapte foi de examen. ;) Mi-aş dori să fi putut xeroxa lucrarea mea de la olimpiadă pentru că vă spun sigur că ar fi meritat să o postez pe blog. Modestie… :D

Am fost şi sunt în continuare extrem de obosită. Am dormit câteva ore după ce m-am întors de la olimpiadă, dar încă mă simt foarte stresată deoarece aş dori să mă calific şi pentru faza judeţeană şi încă nu ştiu rezultatele. Aşteptarea mă omoară întotdeauna. Mâinile îmi sunt reci, îmi tremură şi nu mai nimeresc tastele… Bine, acum dacă am lua în considerare şi faptul că este destul de frig în încăperea în care mă aflu, situaţia legată de “mâinile reci” ar fi privită puţin altfel, dar vă spun eu: sunt aşa din cauza emoţiilor. :P

Asta fac eu: scriu şi nu scriu pentru că am fost învăţată cândva, prin clasele primare, semnele grafice ale literelor, ci pentru că ador să scriu şi o fac cu tot sufletul meu oricând. Precum am spus-o şi la olimpiadă: ” scrisul înseamnă artă, iar cuvântul poate fi peniţă de aur în mâinile celui care scrie cu sufletul şi creion cu vârful bont în mâinile celui care nu ştie să-l ascută”. Cuvântul înseamnă viaţa ţesută printre literele care-l formează şi pe care nu le irosim construind cu ele alt gen de cuvinte care constituie un limbaj redus din punct de vedere al intelectualităţii lexicului. La urma urmei cuvântul este totul, pentru că ştiţi voi, “la început a fost Cuvântul şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi”. Cuvântul poate fi doar o vorbă, un blestem sau poate fi o binecuvântare.

Să ţineţi bine minte: niciodată nu voi putea fi împiedicată să scriu, atâta timp cât voi avea această putere şi acest dar.

Cei mai mulţi au mers la olimpiadă pentru că au fost obligaţi de profesori; eu am mers pentru că mi-am dorit aceasta. Am aşteptat ziua de azi cu nerăbdare…

Şi acum un sfat: niciodată să nu participaţi la un concurs (indiferent de ce gen) pentru a obţine un premiu sau un loc important. Participaţi DOAR dacă vă face plăcere şi dacă simţiţi că acolo trebuie să fiţi la momentul respectiv.

Ceea ce am trăit azi a fost o provocare şi după cum probabil ştiţi: mă dau în vânt după provocări. Totodată, totul a însemnat o altă experienţă de viaţă. Oricum, a meritat efortul.

Aaaa, şi dacă mai aveţi răbdarea necesară să-mi mai citiţi o opinie personală (care este probabil off-topic), v-aş fi recunoscătoare:

Se spune că cea mai bună descriere este cea pe care ţi-o fac cei din jur, dar eu cred că uneori aparenţele înşeală şi nimeni nu poate cunoaşte adevărul absolut din sufletul unei persoane, pentru că ne este dat ca până şi făpturile noastre să ni le cunoaştem doar parţial. Nimeni nu poate cunoaşte mai bine decât tine sufletul tău şi nimeni nu poate judeca mai drept fiinţă umană decât Dumnezeu. Asta aşa, ca un gând răzleţ din timpul zilei asupra căruia am considerat că ar fi de folos să meditez.

Vă doresc o duminică plăcută!

Ei şi noi

Sursa foto aici

 

Ei? Cine sunt ei? De unde vin şi de ce rostesc cuvinte care să ni se pară atât de familiare, parte din noi, dar care sunt atât de străine?

Cine sunt ei?

Ei sunt cei care îmi spun să nu privesc speranţa în ochi atunci când răsar serpentine de culoare din norii furtunoşi, curcubeul fiind doar un simplu fenomen fizic? Cine sunt ei ca să mă contrazică, să-mi spună că tot ceea ce văd este un banal ROGVAIV pentru mine el fiind de fapt victoria naturii contra ei însăşi, îmbărbătându-mă?

Cine poate pătrundă atât de adânc în inima mea încât convingă de faptul că doar după ploaie apare soarele când de fapt lumina este întotdeauna acolo, sus, încoronată, însă doar uneori este acoperită de norii răzleţi care într-un final dispar? Pentru mine lumina va rămâne întotdeauna un reper etern în jurul căruia îmi ţes viaţa!

Omule care ai puterea să visezi, de ce rezumi totul la o formulă matematică? Crezi că atunci când Dumnezeu a creat lumea, înainte să ridice din nimic un Univers, a rezolvat o fracţie în care numitorul era întunericul, iar numărătorul era lumina, iar apoi, ca să creeze fusul orar, a inventat inversa fracţiei precedente? Chiar crezi aceasta?

Crezi că şi-a pus planul sub un lung radical care nu avea un rezultat exact şi a fost nevoie să se aplice anumite artificii matematice pentru a se ajunge la un rezultat corect? Nu! El şi-a dorit, şi-a închipuit şi a spus “să fie!”… şi totul a fost de-o “perfecţiune perfectă”! Este absurd să doreşti să înţelegi cu mintea imaginaţia şi frumuseţea lui Dumnezeu pentru că nu ai putea rezista greutăţii cunoştinţei Acestuia, dar te poţi bucura de ceea ce Acesta a lăsat să vezi că a căzut din Mâna Sa.

Întotdeauna se ascunde mult mai mult în spatele un rezultat găsit de om undeva lângă semnul “egal”.

Sunt ei oare cei care mă îndeamnă să visez, să-mi las mintea liberă, dar totuşi mă învaţă că 1+1=2? Dacă, ipotetic vorbind, în acel “1″ se ascund milioane de alte cifre care prin adunare cu un alt “1″ nu ar da rezultatul “2″?

Îmi permit să-mi imaginez acest lucru, dar îmi este greu să nu rămân în realitatea în care într-adevăr 1+1=2. Dacă aş ştii că pot face naveta între infinit şi Pământ, aş risca oricând complicarea lucrurilor pe care nu le înţeleg, pentru a mă juca, chiar şi fără rezultat, încercând să dezleg un mister de mii de ori mai mare decât misterul vieţii: eu.

Nu contează dacă ei îţi spun că nu ştii nimic; trebuie doar să realizezi că sunt multe de aflat, iar unele lucruri nu pot fi cunoscute.

Nu toate lucrurile se afla citind cărţile altora şi aprobându-le ideile. Unele lucruri se afla lăsând sufletul să zboare, iar apoi după ce i s-a acordat timp ca să dea un răspuns fiinţei umane, să spună dacă ceea ce a găsit în infinit este o comoară sau un deşeu.

Dacă viaţa este o poezie tristă în care ştiinţa\raţiunea este superioară sentimentului, iar mintea domina totul, eu vă spun că fără suflet, mintea rătăceşte, iar fără înţelepciune dumnezeiască nimicul se transformă într-un nimic şi mai mare.

Este imposibil să nu ştii nimic şi este la fel de imposibil să ştii totul, deci poţi doar să visezi pentru că limitele sunt create pentru fiinţa carnală, dar pentru suflet, totul este posibil. Imaginaţia nu este a minţii, ci este a sufletului.

Deci, cine sunt ei? Ei… Ar fi interesant să ştim cine sunt, dar am pierde prea mult timp preţios.

Dar cine suntem noi? Simplu: noi nu suntem ei. Noi credem că întunericul nu poate să ucidă lumina, nici să o micşoreze muşcând din razele ei, întotdeauna ceea ce străluceşte cu adevărat transformând restul într-un simplu fundal, deci avem de fiecare dată cale liberă către lumină, pentru că întotdeauna o putem vedea clar, dacă ştim unde răsare. ;)

Amintirea unei stele

Sursa foto aici

Eram o stea strălucitoare care plutea pe-un nor, într-o lume în care timpul era doar o vorbă aruncată în vânt, un zvon fumegând de tristeţe de care îngerii auziseră când îi vegheau pe muritori.
Eram o stea cu cinci colţuri arzătoare, poleită cu praf de diamant ceresc şi cu raza-mi împletită de cunoaşterea luciferică: poetică.
Şi totuşi, în armonia unei zări pe care o întreţineam şi eu, norul pe care luminam mi s-a părut prea mic şi o poftă lăuntrică de a mă rostogoli de pe acesta mi-a încins în inimă o scânteie de nemulţumire, crezând că voi zbura în eternul de lumină fără a mai fi limitată de vreun nor… Şi aşa am pierdut adevarata libertate… Curios: în cădere încă nu-mi dădeam seama de ceea ce se întâmpla şi din ce motiv.
Am căzut pe un pământ uscat şi prăfuit. Am simţit pentru prima dată durerea zdrobirii divinului din mine, o esenţă de umanitate lovindu-mi cu putere imortalitatea când am deschis ochii. M-am trezit într-o lume goală în care nici o stea nu ar vrea să cadă, fiind destul loc în culisele orizontului pentru stelele stinse. M-am trezit într-o lume în care fiinţa numită “om” este unică, dar care trăindu-şi anii, se intoxică respirând un aer reciclat de alte inimi care l-au inspirat şi apoi l-au expirat în grabă sau tihnit.
Am găsit raţiunea, şi apucând-o ferm de mână, n-am ştiut că astfel îmi voi putea pierde credinţa că locul de unde vin încă mai există.
Am aflat de un “Luceafăr” şi atunci am înţeles că steaua din fruntea cerului este doar un mănunchi de versuri, o stea care a căzut ca mine…
Şi aici pe Pământ se vorbeşte despre un muritor numit Eminescu, tatăl uman, vitreg al Luceafărului. Şi sunt atâţia care spun că Eminescu nu poate fi egalat, dar încearcă să versifice trăirile altor stele, dorind să devină un “Eminescu” sau chiar mai mult de atât pentru că în sinea lor ştiu că nimeni nu este de neînlocuit. Şi unii cad la fel cum am căzut şi eu, socotindu-şi norul pe care stau prea mic.
Mai târziu m-am uitat înspre cer şi norul meu nu mai era acolo. Probabil că şi-a ales o stea care dorea să ardă pe cer şi nu pe Pământ.
Universul era ca de catran, însă totuşi am simţit că trebuie să fie mai mult de-atât acolo sus şi aici jos şi că acesta nu este sfârşitul.
Într-adevăr, două stele incă mă mai priveau şi ştiau că cele cinci colţuri ale mele s-au sfărâmat în cădere. Acele stele erau de fapt ochii Celui care era adevăratul Tată al adevăratului Luceafăr care niciodată nu a dorit să coboare pe Pământ, ci şi acum, în fapt de seară, îl văd strălucind pe cer plin de evlavia luminii.
Speranţa mi-a spus că pot să mă întorc acolo sus cândva când toată puterea îmi va fi adormită şi mi-am dat seama şi de faptul că nu sunt singura stea căzută pe Pământ. Şi eu şi tu şi noi toţi suntem creaţi în Slavă ca astre şi trimise pe Pământ nu din vreo greşeală de-a noastră, ci din Voia Lui, ca şi stele strălucitoare pentru un Pământ care trebuie să cunoască Lumina pentru că aşa a fost porunca: “Să fie lumină!“.
Deci, să nu ne stingem în întuneric, ci să luminăm ca să ne primim răsplata şi să ne întoarcem Acasă, acolo sus, unde am fost plămădiţi în iubire şi unde vom rămane veşnic dacă atâta timp cât am trăit pe Pământ ne-a fost dor de Cer şi de Stăpânul lui.

Ps: Acest post este unul imaginativ pe care l-am scris cu dorinţa de a
evidenţia adevărul.
Este un articol despre om, deci  atât secvenţele dramatice cât
şi cele mai puţin
 dramatice prezentate plastic
fac parte din vieţile noastre, ale tuturor.
Nu este un articol care să vorbească strict
 despre viaţa mea personală!

Viaţa nu este o meserie!


Sursa foto aici

Moment de melancolie: cred că viaţa mea din ultimele zile se încadrează în categoria “obişnuit”. Nu se petrece mare lucru de care să pot vorbi cu entuziasm pe blog, nu există picanterii sau alte ţaca-paca-uri despre care să vă spun. Totul se rezumă deocamdată la… un mare fââââssss… Cred că am fost hipnotizată şi acum sunt într-o lume în care se întâmplă numai “fââââsss-uri”. Vă rog, pocniţi din degete ca să mă trezesc!!!

Bun, vă mulţumesc celor care aţi creat un ritm specific lui Bob Marley tot pocnind din degete: M-AM TREZIT!

Am reuşit să vă păcălesc atunci când am spus că viaţa mea e obişnuită?

Haaa! Viaţa mea niciodată nu a fost obişnuită şi nici nu va fi! ;)

***

 

Sper să nu mă repet, dar şi azi vă voi spune nişte lucruri legate de bucuria de a trăi.

Voi începe prin a vă mărturisi că durerea se măsoară în ore, iar fericirea în clipe. Nu ştiu dacă am mai spus lucrul acesta sau nu, însă clipele acelea de fericire merită trăite şi aici voi pune trei semne de exclamaţie. Deci 1, 2, 3: !!! :P

Doamne, cât este de plăcut când te trezeşti dimineaţa să te agăţi de câlţii zorilor şi toată ziua să încerci să-i descurci! Jocul e nemaipomenit şi se numeşte “viaţă”.

În fiecare zi firul încâlcit are altă culoare, altă textură, uneori îl descâlceşti mai greu, alteori mai uşor, dar în final, cumva îl faci să atârne drept.

Ştiu, e un joc de migală, de concentrare; tocmai acest lucru îl face atât de interesant.

Şi uite aşa din pâcla greutăţilor vieţii tu faci un joc distractiv, incitant, provocator, care îţi activează toate simţurile, care-ţi dezvoltă toate abilităţile, şi la finalul zilei chiar dacă eşti obosit din cauza atâtor bucle prin care a trebuit să treci firul zilei pentru a-l descurca, totuşi zâmbeşti pentru că ai reuşit.

Iată că datorită experienţei acumulate în timp, datorită dexterităţii dobândite lucrând neîncetat, zi de zi, datorită zâmbetului cu care ţi-ai început fiecare dimineaţă, undeva, în timp, vei aduna destule fire pentru a ţese un Sari atât de minunat şi de strălucitor care odată terminat va fi aruncat peste toată oboseala şi peste tot efortul depus, şi totul va străluci: în ochii celor din jur şi în zâmbetul tău.

Fruntea sus! Viaţa e un ghem de aţă!

Chiar dacă pisica încurcă firele jucându-se, cel care doreşte să croşeteze ceva deosebit niciodată nu va bate pisica pentru că nu va înţelege ce a făcut şi nici nu va îndrepta problema, ci acela va încerca să descurce firele şi să nu se dea bătut!

 

Dintre condimentele vieţii

Sursa foto aici

Ştiu că multe dintre condimentele vieţii se văd, dar multe se simt. Întâi le adulmeci mireasma, le laşi să pătrundă până în suflet unde dau naştere unei stări nemaipomenite, exotice, unice. Apoi, când deja ai fost euforizat de acea adiere a condimentelor vitale spiritului, după ce ai lăsat ca praful magic să se depună ca picuri de căldură pe câmpia inimii tale, renaşti şi este momentul să şi guşti din prospeţimea firii tale pe care ai preschimbat-o în operă de artă.

Nu contează în care parte a lumii te afli, dacă ştii cum să laşi drogul fericirii să te extazieze. Viaţa ta poate fi o flacără oriunde, depinde cât de mult curaj ai ca să poţi întreţine focul.

La fel cum estul arde atunci când Soarele răsare, aşa trebuie şi noi să simţim cu toată fiinţa explozia vieţii în zorii zilei. Şi la fel cum vestul scânteiază când somnul Soarelui trezeşte Luna, tot aşa, în odihna amurgului ce va fi şters timp de câteva ore de bezna adâncului acelei mări numită “noapte”, să lăsăm ca visul să devină combustibil pentru lampa cu care ne luminăm zilele, iar în următoarea zi… să ardem nestânjeniţi.

Există un condiment potrivit şi pentru sufletul gol dar şi pentru sufletul plin. Există o nouă şansă în fiecare zi. Nu cred în şanse pierdute pentru că ele se înnoiesc zi de zi, iar greşeala este specific umană, însă cred în bucuria care se revărsă peste noi ca apa proaspătă care curge dintr-un ulcior scăpat intenţionat de Dumnezeu pe treptele drumului către Rai.

Când fericirea este găsită, când te întâlneşti cu adevărat cu inima ta care de data aceasta ţi-ar fi prietenă, cu tot avântul unor aripi pline de elan care se zbat pentru a ajunge acolo sus unde totul înseamnă libertate, zbor, îmbrăţişează-ţi sufletul şi sărută-l.

Lasă-ţi inima deschisă!

Adevărata frumuseţe a luminii nu poate fi înţeleasă decât atunci când îţi este dăruită în întuneric.

Un articol deloc exclusivist

Acesta este un articol dedicat femeilor, dar la care se acceptă cu tot dragul şi comentariile bărbaţilor şi ştiţi de ce? Pentru că “cel mai bun prieten al unei femei nu este tot o femeie, ci un bărbat.” – Szekely Beatrice :P

Mă gândesc acum la câte lucruri negative s-au spus de-a lungul anilor despre o femeie: că este guralivă, cicălitoare, că iubeşte din interes, că este materialistă şi aşa mai departe. Caracterizările acestea cred că au izvorât din experienţele negative -care au implicat o femeie sau mai multe, în anumite conjuncturi- pe care le-au trăit cei care au spus lucrurile de mai sus.

Eu cred că  totul depinde de ce femeie întâlneşti. Nu poţi deprecia sexul feminin doar pentru că ai întâlnit o femeie care ţi-a lăsat un gust amar. În orice pădure există şi uscături. La fel cum poţi întâlni un bărbat bădăran, incult, mitocan şi mândru exact aşa poţi întâlni o femeie care nu este pe gustul tău, care nu ţi se potriveşte. Nici o grijă: în final cine se aseamănă se adună.

Acum dacă tot analizăm cu de-amănuntul “sinergia faptelor” şi “meandrele concretului” :shock: şi pentru că orice subiect poate fi privit din mai multe unghiuri, mai este şi varianta “paiului şi a bârnii din ochi”.

Ce vreau să spun cu aceasta? Să luăm de exemplul un bărbat. Se plânge mereu că soţia îl cicăleşte şi că îi vrea banii. Bun, am mai auzit variante de genul acesta. Acum să ne uităm la bărbat. Bărbatul este un mincinos, un curvar, un beţiv care nu aduce nici un ban în casă pentru că îl cheltuieşte, având acasă doi copii şi o soţie casnică- pe care o numeşte fără ‘pic de jenă “nevastă” sau “femeia mea”- care spală, calcă, face de mâncare (ipotetic vorbind, deoarece în secolul XXI există o maşinărie pentru orice). În cazul acesta cine este de vină? Femeia, nu? Pentru că încearcă să-şi convingă bărbatul să facă ceea ce trebuie să facă şi pentru că este casnică.

Dragi “domni” care poate staţi cu berea în mâna uitându-vă 24/24 la meciuri şi vă trimiteţi soţia la muncă în locul vostru:

1. Nu uitaţi că femeia a fost creată ca un ajutor potrivit pentru voi, fiind o fiinţă frumoasă, sensibilă şi inteligentă pe care trebuie să o iubiţi şi respectaţi deoarece ea dă naştere copiilor voştri şi tot ea le poartă de grijă cu adevărat (aici nu vorbesc de cazurile excepţionale când mama îşi părăseşte copiii şi tatăl are grijă de ei).

2. Voi aţi fost creaţi pentru muncă, voi aţi fost desemnaţi stâlpi ai familiei şi acest lucru înseamnă să vă ocupaţi de bunăstarea familiei pe orice plan şi nu să vă bateţi soţia pentru că nu v-a pus mâncarea înainte la timp. Mulţumiţi-i lui Dumnezeu că există cineva care să ţină la voi, să mănânce alături de voi. Dacă vreţi să schimbaţi acest lucru, învăţaţi să vă faceţi singuri de mâncare!!! :P

Aţi auzit de expresia “cei mai buni bucătari sunt bărbaţii”? Da, aşa este, dacă aceasta este meseria acelor bărbaţi, pentru ca acasă, foarte puţini bărbaţi sunt dispuşi să-şi scutească soţia de aburii din bucătărie şi să-şi taie din timpul lor liber pentru a le ajuta.

3. Femeia trebuie să aibă timp să facă ce-i place, să zâmbească, să fie alături de familia ei, iar bărbaţii trebuie să găsească bucuria în familia pe care şi-au întemeiat-o şi pentru care sunt responsabili. Aşa ar fi ideal.

Mă prăpădesc de râs atunci când îmi aduc aminte că femeia este “vasul slab”, însă trebuie să se ocupe în zilele noastre de atâtea lucruri, inclusiv de partenerul lor de viaţă care poate este răcit. Credeţi-mă, doamnelor şi domnişoarelor, nu vreţi să vedeţi un băiat/bărbat răcit. Se vaită de zici că îi amputează cineva piciorul pe viu, şi femeia când e răcită, rabdă, rabdă, merge la serviciu etc. :lol: :lol: :lol:

Acum ştie toată lumea de ce nu trebuie să te împrieteneşti/ căsătoreşti cu un bărbat căruia nu-i place munca. Nu totul se rezumă la atracţie fizică şi la sex. Când trece tinereţea şi atracţia fizică trece şi după aceea ce faci?

Am fost la o conferinţă anul trecut şi una dintre doamnele care ţineau acolo un anumit curs- o doamnă din Noua Zeelandă foarte cunoscută în America- spunea: “dacă bărbatul cu care eşti nu dă semne că i-ar plăcea munca, nici nu are rost să te mai gândeşti la el, pentru că nu va respecta niciodată singurul lucru pentru care a fost cu adevărat creat: munca şi susţinerea familiei lui”.

Există un “curent”/ pretext în zilele noastre care spune ceva de genul: “nu-ţi distruge viaţa căsătorindu-te. Căsătoria înseamnă doar o bucată de hârtie.” Această idee practic încurajează lipsa de responsabilitate, de sacrificiu pentru cel drag, laşitatea şi reducerea la tăcere a sentimentului de iubire faţă de persoana care îţi este alături.

Nu vă faceţi iluzii! Pe cei care spun ceea ce am citat eu mai sus nu îi interesează libertatea  sau fericirea voastră alături de partenerul de viaţă. Pe aceştia îi interesează dezumanizarea omului, degradarea caracterului uman şi perpetuarea ideii care încurajează egoismul, care spune: “atâta timp cât te simţi tu bine nu contează dacă neglijezi, desconsideri sau dacă îi frângi inima celui cu care ai petrecut o bună perioadă de timp”.

De aceea este absurd să ai un iubit pentru că este la modă sau să te căsătoreşti ca să dobândeşti nu ştiu ce bunuri. Important este să-l întâlneşti pe cel potrivit pentru tine, să-l iubeşti şi împreună, la momentul potrivit să vă construiţi un colţişor de Rai în care să trăiţi până la sfârşitul vieţii, şi în care deşi apar certuri, să le atenuaţi împreună, dacă apar grijuri, să vă liniştiţi reciproc, în care dacă apar responsabilităţi, să le duceţi împreună, iar fericirea tot împreună să o trăiţi. Omul nu trebuie să fie singur.

Nu este basm, este realitate! Aşa ne-a lăsat Dumnezeu!

Aşa că femeia trebuie respectată şi iubita pentru frumuseţea ei exterioară şi interioară, pentru curajul, dorinţa sa de emancipare, de a face mai mult, de a se simţi puternică, iar bărbatul pentru capacitatea de a nu obosi în a duce lupta vieţii pentru întreaga lui familie, pentru înţelepciune, dar şi pentru sensibilitatea sa care-l ajută să dăruiască iubire celor dragi şi să-i surprindă frumos, la orice pas. Aceasta este adevărata armonie în familie.

Şi un ultim lucru adresat bărbaţilor în acest articol: nici o femeie deşteaptă nu vă caracterizează pe toţi în funcţie de o experienţă negativă din viaţa ei, aşa că faceţi şi voi la fel pentru noi.

Pentru voi, bărbaţii, dacă munciţi sau nu, nu rămâne la latitudinea voastră, însă în cazul femeii, ea are dreptul să decidă dacă munca o va ajuta să-şi îndeplinească visurile şi idealurile sau nu. Depinde de cât este de mulţumită cu situaţia ei.

Orice luptător demonstrează în luptă îşi merită trofeul, adică în cazul nostru nu femeia, ci respectul. :P Dacă doar armura l-ar face pe luptător învingător, atunci probabil toţi oamenii ar merita premiul cel mare, însă în lumea reală ne trebuie dovezi: fapte şi nu vorbe!

Iubirea nu ne apropie, ci ne face una cu ea!

Sete de foc

Sursa foto aici

După atâta alb care deja parcă ne-a spălat şi ultima urmă de culoare din inimă, după atâta răceală, frig şi monotonie, mi-e sete de foc, tânjesc după o picătură dintr-o flacără care să-mi curgă în viaţă.

Aş sorbi orice văpaie fierbinte care să ardă în şemineul sufletului meu pe-un vârf de pensulă înmuiată în roşu şi în portocaliu care să deseneze continuu căldură în inima mea.

Aş vrea ca toată pelicula de gheaţă care aproape că s-a pietrificat acoperind pentru totdeauna Pământul şi care parcă ne-a prins sub ea într-o atmosferă ostilă care ne anulează toate reflexele, toate sentimentele, reducându-ne la tăcere printr-un şoc hipotermic al sufletului, să se topească şi să vedem din nou un cer albastru, pentru că mi-e teamă că l-am uitat.

Învăţ tolerez frigul, dar dacă putea, apăsa oricând pe fast forward. Cât despre căldura sufletului, nici apa rece a Atlanticului nu ar putea să o dea uitării.

 

PS: Întrebare întrebătoare: dacă frigul iernii omoară microbii, nu este curios cum de majoritatea oamenilor sunt gripaţi în acest anotimp? :P

Haideţi arăt cam de ce mi-e dor mie acum :lol:

Sursa foto aici

Stimul pentru două simţuri

Ca o veşnică iubitoare a muzicii, dragii mei, vă prezint cele mai ciudate căşti prin care orice notă muzicală sună mai bine.

Muzica poate să placă urechii, însă dacă place şi ochiului, datorită dispozitivelor care conduc sunetul, satisfacţia este absolută. Aşa că muzica poate fi stimul pentru două simţuri. ;)

O pereche de căşti care prin felul în care arată (fiind eventual personalizate astfel încât să ne definească gusturile unice) ne inspiră acea dorinţă de a asculta muzică şi de a ne bucura de ea, este perechea de căşti de care ne este greu să ne despărţim.

This slideshow requires JavaScript.

PS: Mie cel mai mult îmi plac acele căşti cu aripi gen Asterix & Obelix. :P
PS2: Pe net veţi mai găsi şi alte modele de căşti dacă veţi căuta, dar cele pe care vi le prezint eu mi s-a părut că sunt cele mai interesante. :D


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 78 other followers