• Gabriela Elena •

Qui suis-je?

09 Iul 2010 10 comentarii

by Gabriela Elena in Uncategorized Etichete:computer, iphone, ipod, jurnal, premiul Nobel, qui sui-je

As putea scrie un jurnal gros cat tocul usii si mai greu decat planeta noastra, as putea ca dupa ce-l termin sa-l las s-adoarma intr-un raft, sa se inece in lumea de sub o plapuma de praf, iar cand anii care au trecut vor fi prea multi, sa gasesc intamplator acele pagini ascunse si sa imi recitiesc viata.

Dar care este rostul acestor consemnari atunci cand doar vrei sa afli cine esti cu adevarat?

Viata se schimba in fiecare secunda, deci daca incepi sa scrii un jurnal al intregii vieti trebuie sa-i gasesti si un final. Pacat este ca nimeni nu poate sa faca acest lucru. Nimeni nu poate sa-si scrie incheierea pentru ca ea este deja scrisa, iar noi nu o stim niciodata dinainte.

Viata se poate scrie, dar nimeni care o citeste nu poate sa te cunoasca pe deplin.

Ne chinuim de cand am fost creati sa scriem, sa spunem in cuvinte ceea ce simtim si sa explicam ceea ce suntem, dar se pare ca niciodata nu vom reusi sa evocam in scris ori verbal esenta vietii, pentru ca nici noi nu o cunoastem cu adevarat.

Imi este greu sa spun acest lucru, dar insasi imperfectiunea naturii umane ne obliga ca tot ceea ce facem sa nu atinga un absolut. Tot ceea ce cream cu mainile sau cu mintile noastre are o eticheta pe care scrie “Impur”, oricat de perfecta ni s-ar parea munca noastra.

Pana si operele literare cele mai faimoase, cele mai sensibile si mai aproape de adevarul pe care il cunoaste doar sufletul, in viziunea divina se numesc “esecuri”, dar nimeni nu ne poate invinovatii ca incercam.

Suntem oameni, iar oamenii nu cunosc absolutul in nimic: nici in frumusete, nici in candoare, nici in rautate.

Absolutul caracterizeaza divinul.

Cunoastem un standard pe care nu il putem depasi. Avem un anumit “grad de suportabilitate” al sentimentelor si nu putem sa-l ignoram, ci doar putem sa-i atingem limita superioara si atat. Atunci stim ca ne explodeaza inima si apoi revenim la normal.

Si totusi, desi noi insine suntem niste limite, desi traim ciocnindu-ne de granite si intram in coliziune cu propriile noastre fiinte, totusi ne straduim sa depasim spatiul inchis al fapturilor noastre si acest lucru se intampla pentru ca acesta este rostul vietii.

Cum reusim acest lucru?

Pe cat pare de greu sa treci intr-o alta dimensiune, pe atat de usor ne este fiecaruia dintre noi sa facem acest lucru, visand.

Sa inteleg ca inima este inferioara mintii?

Stiu ca stiinta are o limita, logica are o limita, chiar si realismul are o limita, dar mintea este la fel de libera ca si aerul, la fel de transparenta ca si apa si mult mai performanta decat oricare gadget din aceasta lume. Altfel cum ar fi aparut computerele, iPod-urile, iPhone-urile si multe altele, daca nu le-ar fi inventat mintile umane?

De ce ravnim atat de mult la tehnologia de azi, cand suntem “posesorii” unor minti atat de inteligente, demne de a fi analizate la nesfarisit, demne de premiul Nobel, dar ce sa faca Dumnezeu cu premiul Nobel?

Pe cat de complexe sunt mintile noastre pe atat de greu le putem controla noi si pe atat de usor le pot controla altii in schimbul nostru.

Nu pot sa inteleg cum unii cred si afirma cu atata tarie ca au evoluat din cunoscuta primata, maimuta.

Cum poti sa crezi ca o fiinta atat de dezvoltata pe toate planurile ca si omul, o fiinta care, precum am mai spus, s-a nascut din zambetul lui Dumnezeu, a evoluat din “gratiosul” animal cu mintea cat o nuca?

Chiar in halul acesta am ajuns sa ne subapreciem?

Unii nu ezita sa-L jigneasca pe Dumnezeu.

Unii au apucaturi de maimuta si seamana la intelect cu sarmana de ea, dar, soc , nici chiar ei nu au evoluat din maimute.

Viata e ciudata, dar e si mai ciudata cand traim cu ochii deschisi: atunci ne dam seama de cine suntem cu adevarat si de ceea ce se petrece in jurul nostru. Doar atunci putem reactiona in consecinta si ne putem apara, dar este imperios necesar sa visam.

Deci, qui suis-je?

Nu stiu, dar imi place!