Chemarea vietii 2
22 Iul 2009 4 comentarii
- Pe ganduri…
Colind vazduhul cu o nemaiintalnita rabdare pentru a descoperi tot ce inseamna Univers, si uitandu-ma in jur observ ca de fapt ceea ce ma inconjoara nu trebuie sa ma si cuprinda. Caci multi nori s-au abatut asupra vremurilor, si multe veacuri au imbatranit timpul, dar ceea ce a fost sfant, a ramas. Nu spun ca umanitatea a dainuit din pricina sfinteniei, dar ceea ce doresc sa spun este faptul ca de-a lungul timpului, oameni cu spirit dumnezeiesc, au reusit sa creeze lucruri frumoase, care au ramas.
In contemplarea mea, urmaresc norii. Ei se duc…Plutesc parca spre o vreme mai buna, plecand dinspre ploaie spre soare, si inconjoara cu aripi de ceata infinitul. Un pian se aude in fondul vietii mele, dar nu-i inteleg glasul. Clapele nu ezita sa mangaie tacerea cu acorduri, dar tot nu inteleg ce mesaj de mister ascunde. O vioara parca renunta la muzica. Arcusul ce odata eteriza cu maiestrie un sonet si topea cu foc ceara firii care se intareste si tine insensibil sufletul uman, acum sta prafuit intr-un colt, pe o masa fara un picior. M-am uitat indelung la vioara si m-am hotarat ca pe cea care este a mea si care are glas, sa o indemn la un cantec care sa invioreze.
Mi-e mult prea greu, dupa tot ceea ce am descoperit, sa-mi inchipui ce e viata fara Dumnezeu, dar imi este usor sa inteleg ca astfel nu ar fi nimic. Devin o faptura cu glas firav atunci cand doar ma gandesc la univers, dar mi-as dori sa pot mutii in fata frumusetii, de aceea voi lasa mintea sa lucreze in chip misterios prin vis. Deci, in vis, voi privi cu bagare de seama si voi judeca pe indelete, caci voi avea destul timp sa meditez asupra unui lucru de care poate niciodata nu voi fi destul de aproape ca sa ma bucur. Ce ar fi omenirea fara bucurie, si ce ar fi bucuria fara cei care sa o poata trai? Ar fi un concert fara muzicanti, o sala de teatru goala, demult uitata, in care replicile nu se mai aud, in care decorul a ramas doar o amintire.
Uneori, simt ca ceva parca se rupe din inima mea si toata bucuria dispare din suflet. Mi-e teama sa nu raman fara inocenta copilariei, fara iubire, adica goala si singura.
Strigatul de singuratate poate fi un plans interior care umple un gol adanc, care macina pana la rana omul. Nu as dori ca vreodata sa fiu singura, dar nu as dori nici ca in eventualitatea de a fi uitata de lume, sa ma umplu si mai mult de amaraciune. Stau sa ma gandesc: oare daca totul mi-ar fi luat, as mai avea totusi ceva? Oare as mai avea ce sa daruiesc? Da! As oferi iubire! Dar cui? Caci chiar si copacii in timpul iernii, cu crengile goale, pustiiti de frunze jucause, strang langa scoarta lor vantul, ninsoarea sau ploaia, dar eu pe cine voi mai imbratisa, unde ma voi mai simtii acasa daca nu voi mai avea nimic? Dar acum ce am? Am totul si nimic…
O pasare isi canta cu veselie viata pana la moarte. De ce nu mi-as canta si eu fiecare clipa traita? De ce nu mi-as lasa si eu viata scrisa, si poate, candva, o pasare le va canta tuturor ceea ce odata, demult a intalnit pe o hartie smulsa de vant si rupta de graba si de indiferenta contemporana. Cantul pasarii va zdrobi anonimatul, dar autorul care si-a scris viata , cine stie pe unde va fi?….
Totusi, mi-e teama ca este doar un vis, caci scrisul in curand isi va pierde frumusetea si valoarea de a transmite un mesaj, cuvintele vor pleca intr-o calatorie fara intoarcere prin lumea muteniei sau vor muri odata cu noi. Mi-as dori sa pot spune ca momentul oportun de a scrie este acum., dar deja acest “acum” este in trecut, caci lumea se misca mult prea repede, traind “Secolul rutinei”.
Intrebarea este: daca nu pastram nici macar scrisul, ce vom mai pastra? Ce am pastrat pana acum? Cat de lunga poate fi viata ca sa o putem irosi? Traim o viata in nepricepere si de abia cand sfarsim, incepem sa intelegem ca trebuia sa ne trezim de mult timp.
Pasii nostri pleaca pe nisip si in urma ce lasa? Un val care va sterge toate amintirile? Suntem creati pentru a face ceva bun, nu doar pentru a fi receptivi. Zi de zi captam invataturi, sfaturi, metode, dar le pastram intacte si pline de praf. Uitam de tot ce invatam si actionam intr-un mod distructiv. Ce rusine pentru fiinta umana, creata cu putin mai prejos decat Dumnezeu.
Cu toate acestea, azi am trait aievea un cutremur pe care il simteam de mult, dar nu venise inca. Acum l-am dezlantuit, si nu va face ravagii, caci l-am eliberat cu gandul de a alunga tristetea oamenilor, nu de a aminti de ea. Imi voi deschide sufletul pentru voi, chiar daca, in final, timpul si uitarea isi vor spune cuvantul.
Sa aveti mereu bucurie!
Cu drag,
Gabriela
What people say...