Ҩ Gabriela Elena

De cateva minute am aflat ca am luat locul 2 la olimpiada de Limba si Literatura Romana pe oras.
Ma bucur ca rezultatul a venit atat de repede, pentru ca de abia azi dimineata am fost la olimpiada.

Subiectul de olimpiada a fost greu si rigid, fara a-ti da posibilitatea de a-ti folosi prea mult imaginatia, dar, iata ca m-am descurcat.

Sunt foarte bucuroasa! In ianuarie merg la faza pe judet!

PS: M-am gandit ca atunci cand voi avea 10.000 de hits pe blog, sa il inchid irevocabil. Voi ce spuneti?

…………………………………………………………………………………..
Zilele precedente, in zona vestica a Romaniei, sau mai precis unde locuiesc eu, am avut o vreme superba, ca de inceput de septembrie si nicidecum asemanatoare celei dintr-un decembrie adevarat. Am profitat din plin si mi-am parasit orasul pentru o scurta perioada de relaxare in aer curat. Am fost cazata la un hotel **** (de 4 stele), am mers la piscina interioara si am innotat, am mers la sauna, la masaj, la plimbari…curata domnie.

Intre timp, frigul si-a amintit ca anul acesta nu a prea trecut prin Romania si s-a hotarat sa ne mohoreasca un pic, insa doar pe cand m-am reintors in orasul meu, din fericire.

Afara e pustiu: frig, nori negri, copaci ravasiti de vant, culori putine in jur, lasand impresia unei lumi monocolore prinsa intr-un televizor mai vechi decat mine, pe care poti viziona doar filme mute, cu putini actori.

Atmosfera e greoaie, mult prea deprimanta. Acasa gasesc aceleasi lucruri pe care le-am lasat cand am plecat: camera mea, fotografiile mele, computerul meu, hainele mele, motanul meu, prietenii mei. Nu tu piscina, nu tu masaj,……wheeee…. …….

Ce sa faci ca sa “spargi gheata” un pic? Ce poti sa moşmondesti incat sa nu te plictisesti? (….asta pentru ca scoala noastra s-a inchis pe perioada acestei saptamani din cauza “mirobolantului” virus A\H1N1. Chiar ma bucur ca saptamana trecuta am lucrat la revista scolii-fiind redactor-si nu am avut contact cu colegii si cu mediul de colectivitate ). Precum ziceam, ce sa fac in conditiile in care afara nu pot merge din cauza frigului, iar in casa nu prea am ce face?

M-am dus repejor in dormitorul meu si mi-am dat jos de pe dulap niste cutii pline cu fotografii, cutii care nu au mai fost miscate din loc de foarte mult timp.

Am inceput sa desfac plicuri si albume pline cu fotografii de care nici nu mai stiam ca exista: amintiri din primul meu an de viata, amintiri din Canada, din diferite excursii, de la sfarsitul ciclului primar de invatamant, de la sfarsitul gimnaziului, poze cu prietenii mei din copilarie si cu cei actuali, colaje, imagini cu pisicul meu in primele lui luni de viata si de nasuc umed , scrisori gingase si mult prea vechi adresate lui Mos Craciun, lui Mos Nicolae, Iepurasului, poze de la Mamaia, de la Neptun- amintiri dragi sufletului meu, de care nu m-as putea desparti vreodata.

Instantaneu, tot ce mi se parea a fi monoton, plictisitor, trist, s-a transformat intr-o atmosfera calda, familiara, comoda, intr-un cadru cu lumini mici provenite de la niste lumanari aprinse, pe fundalul unor melodii care nu au mai fost ascultate de un timp indelungat.

NU AM CREZUT CA LINISTEA POATE FI ATAT DE RECONFORTANTA!

Azi ma intorceam de la scoala stoarsa de vlaga dupa o saptamana de stres si munca, si gandul meu era doar la weekend. Pentru ca scoala e la departare de aproximativ 5 minute de cartierul in care locuiesc, nu mi-a luat foarte mult ca sa ajung acasa.

De abia mergand din cauza greutatii gheozdanului, zaresc din departare blocul in care traiesc zi de zi si parca imi vine sa strig: “Home sweet home!”. Dar de ce Gabriela sa ajunga cu bine acasa? De ce sa nu aiba parte macar de putina senzatie de greata inainte sa ajunga la usa apartamentului?

Cand sa intru in scara blocului, dupa ce am stat la interfon cat sa ma enervez, simt un miros, dar ce zic eu miros, o putoare de nedescris. Locuiesc de la 3 ani in acest bloc, dar inca nu pot sa spun ca sunt obisnuita cu mirosurile de pe scara blocului, de la cei care gatesc sau PUT cu usile deschise : parter (miros de manacare), etaj I ( miros de porc parlit), etaj II (miros de ceapa si usturoi) si etaj III ( miros de bautura si fum de tigara, de la vecinul meu betiv). Aceste mirosuri se diversifica frecvent. Sa nu va inchipuiti ca acest cartier in care locuiesc este undeva la periferie. Este extrem de ingrijit, linistit si IN ZONA CENTRALA A ORASULUI, insa faptul ca se afla in Romania, spune totul!

De data aceasta, inca de la usa blocului, m-a izbit un miros de transpiratie de pur si simplu mi-a venit sa dau afara tot ce am mancat pana atunci. “Cu ce sa imi acopar nasul?”, mi-am zis. Aveam un fular la mine, mi l-am dat repede jos de la gat si mi-am astupat nasul si gura cu el. Noroc ca fularul a prins din aroma parfumului cu care m-am dat de dimineata, si asa am fost salvata….pana la etajul I.

Fiind obisnuita ca de la etajul I sa intalnesc alt miros, mi-am dat fularul jos, crezand ca faptul ca am urcat un rand de scari a rezolvat problema. Stupefiata, imi dau seama intr-o fractiune de secunda ca mirosul a ajuns si la etajul I, si la etajul II, si la etajul III si pana in tavan. Va dati seama cat de puternica era esenta de hoit, incat a acoperit si aburii de alcool de la etajul III?

Am ajuns acasa si am tras aer adanc in plamani. Nici nu m-as mira ca intr-o zi, la stirile PROtv de la ora 5, sa se spuna ceva de genul: “O persoana a murit asfixiata urcand treptele blocului in care locuia, din cauza multitudinii de “arome” insuportabile pe care ceilalti locatari le emanau. Se pare ca nasul acestei persoane n-a mai rezistat. La autopsie s-au constatat multiple leziuni ale plamanilor!”.

Nu cred ca vreodata am multumit atat de mult pentru aer ca azi.

Culmea este ca acestor persoane li s-a atras atentia de nenumarate ori si tot nimic nu s-a schimbat!

CUM POTI SA RAMAI ATAT DE NESIMTIT? CAT DE GROS TREBUIE SA AI OBRAZUL INCAT NICI DACA TI-L RASCHETEZI (Doamne fereste! ), NU TI SE SUBTIAZA? Si mai mult decat atat, CUM SA NU TE SPELI ATATA VREME INCAT SA AJUNGI SA “DUHORESTI”?

Asa se intampla cand vecinii se trateaza intre ei cu spatele!

Scarile blocurilor in care locuiti voi, sunt “odorizate”? Ce se poate face pentru a le aerisi?

………………………………………………………………………………..
Nu stiu daca v-ati pus vreodata telefonul sa va trezeasca cu melodia Secret Discret by Alex, dar sunt convinsa ca nu ati experimentat niciodata trezirea realizata by Mr.Cocos, cu aceasi melodie in clont (pentru cei care nu stiu ce este clontul, le spun ca inseamna cioc).
Banuiesc ca v-ati dat seama ca a fost o gluma si ca nu vom putea experimenta asa ceva! Dar totusi, ascultati melodia uitandu-va la imaginea cu cocosul de mai sus!
Veti trai sentimente nebanuite! Ceea ce My Quick Imagination, cum imi place mie sa-i zic imaginatiei mele de moment, a debitat este strict legat de trecutul nu foarte indepartat cand am avut ocazia sa “ma bucur” de cantul unui cocos timp de 3 minute non-stop.
Ce-si mai lungea gatul, sarmanul. O fi avut aspiratii de girafa?

Azi mi-am adunat puterile si mi-am invatat motanul sa danseze techno, dar acest amanunt nu trebuie facut public!

Tot azi am vizionat pe indistructibilul Youtube anumite materiale cu Solcanu si Naomi de cand erau interpretati de Mondeni, in formatia veche. Rasoterapie, va spun!

Ma rog, sa trecem de la aceste VARIATIUNI PE ACEEASI TEMA, CEA A BUNEI DISPOZITII, A RASULUI SANATOS, la lucruri legate de titlu!

Voiam sa va intreb: Voi cand va puneti alarma de la ceas sa sune, va treziti?

Eu stiu clar momente in viata mea cand mi-a sunat alarma, m-am trezit frumusel, am inchis alarma si m-am culcat la loc! Parca nici n-ar fi sunat! Sau mi s-a intamplat sa-mi sune telefonul/ ceasul etc. really, really loud, si eu sa fi dormit in continuare fara sa-mi pese!
Uneori mi-e teama ca in viata voi fi adepta intarzierilor majore, ca avioanele!
Ce se poate face in aceasta situatie? Va rog sa nu-mi sugerati ca o persoana sa ma trezeasca, pentru ca deja am incercat si stiti care este reactia mea? MAI LASA-MA 5 MINUTE!

…………………………………………………………………………………
Luand in considerare regula care sta la baza democratiei- egalitatea- la sugestia unor cititori de-ai mei (baieti) care sunt extrem de curiosi sa afle ceea ce gandesc eu despre “rasa masculina” in general, m-am simtit datoare sa postez si despre ei.

Baieti, well sper sa ma platiti bine ca scriu un post despre voi, pentru ca sunt pusa intr-o postura destul de jenanta, ca fata, sa scriu lucruri adorabileee despre voi. Dar pentru ca sunteti niste draguti si pentru ca sunteti si voi o minune a lumii , hai, fie.

Primul lucru care imi place la baieti este simtul umorului, prezent cam la toate “exemplarele” din rasa aceasta. . Uneori baietii sunt singurii care te pot scoate dintr-o stare de tristete.

Baietii sunt in acelasi timp maturi si imaturi. Bineinteles ca exista cazuri, destul de multe, in care baietii sunt ori maturi, ori imaturi, adica ori enervant de seriosi, ori enervant de copii. E placut sa ai amici baieti cu care sa poti sta de vorba serios, dar cu care in acelasi timp sa poti rade cu lacrimi la o gluma buna.

Referitor la glume: urasc din tot sufletul acei baieti care fac glume vulgare, la care rad doar ei. Intotdeauna am crezut ca umorul nu este pamantul pe care-l arunci intr-o groapa ca sa o umpli (in cazul acesta vorbind despre mascarea anumitor lacune din educatia cuiva), ci este inca o modalitate de a da geniului tau culoare prin talentul de a scoate in evidenta intr-un mod comic aspecte ale umanitatii.

Imi place la baieti felul direct de a-si spune parerea, in schimb nu-mi place badarania, adaugata dupa gust, din exces de zel. Fetele trebuie sa impuna anumite limite baietilor, ca sa stie unde este pragul intre pertinenta si impertinenta. Stiu ca anumite pasaje din acest post vor fi puse intre ghilimele in comentarii, si intoarse pe toate partile, dar imi asum riscul de fi nevoita sa lamuresc ceea ce nu s-a inteles din ceea ce am vrut sa spun.

Baietii sunt cei mai buni prieteni pe care o fata poate sa-i aiba. Adevarat e ca daca nu le ai prietene pe fete, ii ai pe baieti, dar in general fidelitatea ii caracterizeaza pa baieti.

Baietii sunt cei care vin cu cele mai zapacite idei posibile, dar tot ei sunt cei care te pot scoate din incurcatura cu felul lor de a judeca lucrurile.

La baieti poti apela oricand! Ce mai, sunt cei mai tari!

Nu va umflati prea tare in pene, baietilor! Precum am mai zis: aveti si voi defectele voastre, dar acest post a fost scris ca sa va mai inveseleasca, sa va scoata in evidenta laturile pozitive, si poate pe ici pe colo, sa va consoleze.

Si acum, tot din cauza democratiei, voi pune cateva citate si despre voi:

1. “Barbatii sunt respectabili doar daca la randul lor respecta.” Ralph W. Emerson

2. “E greu sa-i dai ceva unui barbat caruia ai vrea sa-i dai universul.” J. L. Borges

3. “Bărbatul e, înainte de orice, fiul Femeii.” Vasile Parvan

4. “Daca nu ar fi fost femeile, am fi continuat sa ne ghemuim prin pestera si sa mancam carne cruda. Ne-am civilizat doar cu scopul de a ne impresiona prietenele.” Orson Welles

5. “Nu incerca sa inveti un barbat, in public, sa faca sau sa spuna ceva. Sfaturile trebuie date acasa. In public, el trebuie sa stie tot.” Orson Welles

6. ” Barbatul este capul, iar femeia este gatul. Dupa cum se stie…gatul poate intoarce capul cand si in ce directie vrea el!” Orson Welles

7. “Barbatii cred ca au puterea, femeile stiu ca o au.” Orson Welles

!!! Va atrag atentia asupra autorilor acestor citate. Dupa cum bine observati, acestea nu reprezinta parerile mele personale, dar nu pot sa spun ca nu sunt adevarate!

Cu drag,
pentru baieti,
din partea Gabrielei

Sa nu va inchipuiti ca dupa imaginea de mai sus va urma o alta cu Statuia Libertatii in prim plan!

Ma gandeam la viata mea de fata si am hotarat ca este timpul sa dezbatem cat de cat si subiectul acesta. Bineinteles ca toti suntem unici si nu putem crea un tipar in care sa se incadreze toata lumea, dar totusi, exista cateva caracteristici specifice tuturor fetelor.

Pe langa “abilitatea” de a deveni mama candva, fata mai are multe lucruri de facut pana sa ajunga acolo. Iata cateva aspecte din viata fetelor:

In primul rand, fetei/femeii i se subestimeaza puterea de multe ori. De nenumarate ori reusim lucruri uimitoare intr-un timp record, si acest lucru din pricina ambitiei noastre. Nu cred ca exista persoane care sa nu fi auzit ca in spatele unui barbat puternic sta o femeie puternica. Femeia isi doreste apreciere si vorbe calde. Nimic mai simplu.

O fata trece prin cele mai cumplite momente cand are o disputa destul de aprinsa cu o alta fata. De multe ori in certurile fetelor nu este vorba atat de mult despre rezolvarea problemei pentru care se cearta cat despre suprematie.

O fata nu poate niciodata sa aiba un singur costum de haine, o singura pereche de pantofi, la fel cum au barbatii. Pentru fete cifra 0 sau 1 nu exista. De la 2 in sus, intotdeauna!

Fetele sunt puternice chiar si cand nu o arata; sunt nebune si energice, iar cand isi doresc pot fi calme si serioase. Pentru o fata, a trece de la o stare la alta nu e ceva neobisnuit. Pot sa rada si apoi sa urle de furie.

Pot infrunta cu demnitate o situatie dificila, in schimb nu pot sa abandoneze fara lupta.

Fetele pot uita raul ce li s-a facut, sau pot tine minte o vesnicie.

Fetele pot suferi in taina, dar cand se bucura, o arata tuturor. Prestanta si integritatea unei fete sunt cele mai de pret lucruri pe care le are.

Fetele au cea mai mare inima din Univers. Pot iubi triplu in comparatie cu iubirea ce o primesc in schimb.

Fetele isi doresc mereu mai mult, mereu ceva mai bun. Nu exista baiat/barbat pe aceasta planeta care sa inteleaga cu adevarat o fata.

Fetele sunt de multe ori intelese gresit. Ele “explodeaza” de manie atunci cand sunt extenuate.

Fetele renunta in timp ce baietii profita.

O caracteristica esentiala pe care majoritatea barbatilor o critica la femei este faptul ca femeile isi doresc ca partenerii lor sa afle ceea ce gandesc. Din nemultumire pentru incapabilitatea de a satisface dorintele iubitei, barbatul abandoneaza, dand vina pe femeie.
Noi stim ca o femeie este fericita atunci cand este protejata si iubita. Exista atatea femei care se bucura de viata. Se pare ca exista si barbati care stiu intr-adevar sa iubeasca o femeie fara sa le implanteze acestora o videocamera in cap ca sa vada ce se petrece acolo. Iubirea te face atotstiutor. Trebuie doar sa te implici in ceea ce faci.

Fetele au puterea de a alunga norii, daca le poti aduce zambetul pe buze. Pot crea curcubee, daca le lasi sa iubeasca. Pot sa alunge tristetea daca nu le inneci aspiratiile. Lucrurile pe care fetele le creaza nu sunt vizibile pe cer sau pe pamant, ci in sufletul acelora care le iubesc.

Iata cateva citate despre femei:

1.« Femeile sunt pasionate de matematica. Isi impart varsta la 2, dubleaza pretul hainelor si adauga intotdeauna 5 ani la
varsta prietenei cele mai bune. » – Marcel Achard

2.« Barbatul vaneaza femeia pana cand ea il prinde. » – Necunoscut

3.« Poate ca, intr-adevar, ochii femeii iubite sunt marginea lumii. » – Grigore Vieru

4.« Din pasiunea unei femei izvoraste viata eterna. » – James Clavell

5.« Femeile sunt al doilea mare mister al omenirii. » – Anne Rice

6.« Femeia e forta motrica a vietii. Barbatul e doar cheia de contact. » – Valeriu Butulescu

7.« Niciodata sa nu insulti o femeie care cade. Cine stie ce povara ii copleseste sarmanu-i suflet. » – Victor Hugo

8.« Toate popoarele civilizate au respectat femeia. » – Jean Jacques Rousseau

9.« Femeia frumoasa place ochiului, femeia blanda place inimii. Prima este o adevarata bijuterie, dar a doua este o comoara. » – Napoleon Bonaparte

10.« O femeie poate sa tina un singur secret: varsta ei » – Voltaire

11.«Marea intrebare, la care nu stiu sa raspun, in ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este urmatoarea: ce vrea, de fapt, o femeie? » – Sigmund Freud

12.«Femeile sunt creaturi menite sa fie iubite, nu intelese. » – Oscar Wilde

Acesta a fost un omagiu pentru fete si pentru femei si un ajutor pentru barbati in a le intelege mai bine.
Sper ca v-a placut!

Cu mult drag,
o fata

…………………………………………………………………………………..
Dupa ce acum doua zile a plouat cu view-uri pe blogul meu (am avut aproape 300 de view-uri), lucru pentru care le multumesc tuturor celor care au intrat si mi-au citit articolele, am decis ca azi sa postez din nou. E adevarat ca va exista un cost de oportunitate destul de ridicat (vorbind in termeni econimici ) din cauza ca imi iau din timpul de a lucra la un proiect la informatica, pentru a scrie pe blog, dar cred ca termin intr-un sfert de ora, deci nu va fi o calamitate.

Azi m-am gandit sa “filosofez” pe tema inceputurilor .

Mi-a venit ideea sa scriu despre acest subiect ieri, cand ma intorceam de la o repetitie de cor. Mi-au venit in minte amintiri legate de inceputurile mele in anumite domenii si implicit mi-am amintit celebrul cliseu: “Inceputurile sunt intotdeauna grele si continuarea a ceea ce ai inceput e si mai grea!”
De aici am ales si titlul “Can anyone tell me why?” (Poate sa-mi spuna cineva de ce?).

De ce inceputurile sunt grele? Ce exista in fiinta noastra si ne retine sa incepem ceva ce poate ne-am dorit de mult, prin iluzii precum frica, emotiile, teama de esec, comoditatea, nesiguranta, lipsa de speranta etc.

Exemplul cel mai clar este urmatorul: Cred ca fiecare din noi am vizionat macar un film gen romance, in care el/ea are o oarecare teama de a-i declara fiintei iubite, sentimentul care il poarta pentru acesta/aceasta. Aici nu ne gandim la filmele cu gay, pentru ca acestia au curajul sa declare orice, oriunde. Nu stiu cati dintre voi stiti ca am o oarecare pasiune in a analiza filmele pe care le vad sau muzica pe care o ascult. E important sa fii receptiv, dar mai important este sa savurezi fiecare scena inteligenta, sa inveti din experientele altora (chiar daca unele sunt imaginate de cineva), sa te bucuri de fiecare ritm sau modulatie (in muzica). Uite asa, stand si relaxandu-ma uitandu-ma la un film apartinand categoriei mentionate mai sus, in care existau doi protagonisti care nu-si puteau marturisi dragostea, am inceput sa ma gandesc… Prima data mi s-a parut ca derularea evenimentelor este putin banala, ba chiar monotona, intalnind-o sub diferite prezentari in mai multe filme. Dupa aceea mi-am dat seama ca acelasi lucru se intampla chiar in viata de zi cu zi. Dar, din nou, de ce?

De ce pana si dragostea, care este un sentiment dumnezeiesc si nobil, poate fi tinut ascuns? Lumea are nevoie de dragoste! De ce atunci cand sentimentul este curat si adevarat, este inchis intr-un suflet care nici el nu poate fi plin de culoare deoarece sufoca dragostea?
Nu putem stii exact! Fiecare suntem pusi in circumstante diferite in care trebuie sa actionam diferit. Tot ce stiu este ca puterea se afla in sufletul nostru. Daca lasam rautatea sa se vada uneori, de ce nu am lasa si dragostea?

De ce inceputul inceputului este mai lent decat inceputul sfarsitului?

Iata, din nou, o intrebare cruciala la care nu gasim prea lesne raspunsul.

De multe ori vrem sa incepem ceva, dar nu reusim atat de repede, dar cand traim ceva frumos, sfarsitul acelui lucru se apropie cu pasi grabiti! Sunt convinsa ca toti am experimentat acest lucru. Este ceva tipic uman, o lege nescrisa ca tot ceea ce incepe sa se si termine, doar ca mai repede sau mai incet. Am observat ca necazurile zabovesc in vietile noastre mai mult decat bucuriile. Din nou, de ce asa?

Cred, totusi, ca nu ar terbui sa ne lamentam cu privire la greutatile din vietile noastre, ci ar trebui sa fim multumitori de ceea ce primim bun si frumos, indiferent cat de mult sau cat de des!

Viata merge inainte cu sau fara jalea oamenilor! Prefer sa zambesc decat sa ma “incretesc” plangand!

De ce? Pentru ca am puterea de a decide!

Voi ce ati hotarat sa faceti mai departe?

Uneori intalnesti in jurul tau atata prostie ca ajungi sa te ingrozesti si incepi sa cauti un refugiu.

Daca te uiti la televizor, vezi prostia omeneasca in direct, daca mergi pe strada, si mai multa prostie, daca te duci la lucru, primii care te intampina sunt cei care te enerveaza prin prostia lor. Am inceput sa cred ca la fel cum exista atmosfera, hidrosfera etc. asa exista si “PROSTOSFERA” care se manifesta liber, neconditionat.

Prostia se intalneste in stare pura in mintile oamenilor, iar personalitatile acestora dau o nuanta personala prostiei.

Din punctul meu de vedere, prostia este cea pe care o intalnim cel mai des si de la ea pornesc si alte caracteristici umane si totusi barbare, care se bat cap in cap cu bunul simt si cultura. Cum spunea si Emil Cioran: “Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei.”

Cand ai ocazia de a lua contact cu prostia in diferite circumstante, mai mult de o zi pe saptamana, cu siguranta incepi sa-ti ridici semne de intrebare: Cum de lumea mai are si oameni destepti? Cum se pot tine aceste persoane departe de prostie? Mai exista inteligenta si rafinament sau acestea reprezinta doar ambalajul in care se ascunde un continut cu totul si cu totul diferit? Pentru ultima intrebare, raspunsul este unul cert: Prostia si badarania nu rezista mult ascunse pentru ca au cea mai mare capacitate de a se dezvolta intr-un timp relativ scurt, si la un moment dat ajung sa dea pe dinafara.
Oricum, cand ajungi sa iti pui astfel de intrebari, deja dai dovada de inteligenta. De ce spun acest lucru? Ei, bine, pentru ca cea mai marunta dovada de inteligenta a unui om este aceea de a-si pune intrebari si de a pune intrebari! Majoritatea conjuncturilor cotidiene iti dau ocazia de a-ti ridica semne de intrebare, chiar banale.

Prostia nu se observa la fel de bine cand analizezi o singura persoana, in mod individual. Prostia “cauta” colectivitati, sau cum am spus mai devreme, cauta “PROSTOSFERA” in care se poate manifesta nestanjenita in mijlocul celor care o primesc. Nu e tot una sa vezi prostia unui singur om sau a mai multor oameni. Cand intr-un grup, fie el si mai restrans, domina prostia, poti sa incepi sa scrii o carte despre ceea ce “membri” debiteaza. Ar fi o lume mai vesela!

Ceea ce este indignant este faptul ca prostia nu este sanctionata de lege pentru ca nu este o trasatura care depinde de om. Probabil ati auzit candva expresia: “Esti mai prost decat prevede legea!”. Care lege, dragi cititori?

PROSTIA NU SE PEDEPSESTE, DAR SE INMULTESTE! Este trist. Din ce in ce mai trist!

Iata peste ce videouri poti da cand hoinaresti pe youtube.

Mie mi-au placut, sper sa va placa si voua!

Va urma un post ceva mai lung, doar ca nu am timp sa-l scriu azi!

Voua v-au placut videourle?

__________________________________________________________
Poate veti zice: “S-a intors Gabriela pe blog sau e o gluma?”
Fratii mei, prieteni care aveti bloguri si inca sunteti la scoala, cred ca stiti cum este sa n-ai timp de nimic in timpul anului scolar, ce sa mai vorbim de blog.

N-am mai scris de un secol, pentru ca deja nu ma mai pot gandi la nimic altceva decat la scoala. Scoala, scoala si iar scoala. Ma pregatesc intens pentru examene si am inceput deja sa dau examene (de exemplu, maine dau la ECDL, al patrulea modul- Word-ul). Sunt franta de oboseala. Am mult de invatat, proiecte peste proiecte, evaluari, BAC francofon…parca a inceput scoala de 1 an. Pe noi, elevii, nu ne iarta nimeni. Uneori simt ca trebuie sa o las mai usor, dar cum? Nimeni nu intelege ca tu nu ai doar 2 ore pe zi de mers la scoala, ci 7, si nimeni nu intelege ca in programa nu ai ore de sport ci pe saptamana ai 5 de mate, 2 de info, 3 de fizica, 2 de chimie, 2 de bio s.a.m.d

O zi din viata mea de eleva arata cam asa:
Ma trezesc la 6:50 am.
La 7:50 sunt la scoala.
Suport cu stoicism orarul care uneori arata astfel: Chimie, Mate, fizica, Religie, Bio, Romana, Franceza (cum a fost azi, de exemplu).
Vin acasa in general la 3:00 pm. Mananc in graba, imi fac temele pentru cand merg la pregatire pentru Cambridge sau pentru DELF. Pe profii de la aceste ore ii nu le prea pasa de noi. Dupa ce ca ai o gramada de teme pentru a doua zi, te mai pun si ei sa faci pentru urmatoarea data, cate 3 eseuri, 15-16 exercitii de gramatica etc. Daca nu iti faci intotdeauna tot ce ti-au dat, e vina ta ca nu iti faci timp, nu ca esti la un colegiu cu prestigiu international unde exista cerinte pe masura. Nu stiu cum ii mai rabda Dumnezeu, ca eu, sincer, nu-i mai rabd. Am mai polemizat cu cate un profesor in legatura cu pretentiile absurde, dar degeaba.
Dupa ce vin de la ore, ma apuc de invatat din nou pana seara pe la 11-12. Apoi ma culc si dimineata ma trezesc si din nou nimanui nu-i pasa ca am muncit si ca sunt obosita.

Profii dupa ce predau aproape zilnic cate 2 ore pe zi, vin acasa, isi trantesc fundul ala mare in care sa indeasa bani cu nemiluita, pe o canapea, se holbeaza la televizor, si dimineata, odihniti, au chef sa faca pe desteptii.

Peste tot in Europa, profesorii si elevii sunt egali, numai in Romania auzi expresii jalnice de genul: “Auzi, bai, Popescule, tu te tragi de sireturi cu mine?” Ba bine ca nu. Hai sa ne tragem de par daca nu vrei de sireturi. Sunt atat de mahnita incat nu-mi pot ascunde frustrarea.

Cea mai urata si enervanta experienta am avut-o in clasa a X-a cand eram atat de bolnava ca nu imi puteam tine capul drept. Aveam a doua zi teza la chimie, si inca doua teste, dar nu la materii usoare precum geografia. Si la profa de la o anumita materie (nu dau nume) ce-i trece prin cap? Sa ne puna sa cautam ca nebunii prin dictionare niste cuvinte, care dupa o noapte in care mi-am inrosit ochii cautand dupa ele, sa aflu ca nici nu exista si ca profa doar s-a distrat pe seama noastra. Faza si mai urata a fost cand s-a intalnit cu mama mea si i-a zis: “Vai saracii copii, nu stiu cum mai rezista, ii compatimesc”. Atata ipocrizie….

Iata de ce, dragi prieteni, nu scriu eu pe blog, si iata de ce concursul prezentat in articolul precedent nu mai este valabil, desi am primit complimente pentru ideea pe care am avut-o. Trebuie sa renunt si sa ma ocup de prioritati. Voi mai scrie, dar mai rar.

Sunt de acord ca scoala e o idee buna, dar invatatura nu mai este ceva placut, pentru ca se face abuz de ea.

Eu daca as fi profesoara, as lasa o perioada de timp sa-mi cunosc elevii: sa vorbesc cu ei, sa ii fac sa ma indrageasca si cand intru la ora sa nu se bage sub banca de groaza. Dupa aceasta perioada, as incerca sa fac materia cat mai placuta, ca sa isi doreasca ei sa o stie fara sa ii amenint eu. I-as face sa inteleaga ca daca stii cat mai multe lucruri vei avea un succes mai mare. As incerca sa-i fac sa treaca dincolo de insemnatatea notelor, si nu i-as judeca. N-as fi un zbir care de abia apuca sa biciuiasca oameni obositi. Da, as accepta cand gresesc si mi-as cere scuze. N-as invinovati pe altii pentru greseala mea. Da, as avea curajul sa-mi vorbesc si materia mea de rau si sa rad de lucrurile care trebuie sa le inveti dar care nu te ajuta la nimic. As incerca sa fiu si eu un elev printre elevi si sa judec ca ei in anumite privinte.
Nu as chinui elevii doar ca sa imi vina la ore particulare.
As observa la ce este bun fiecare elev si daca unul dintre ei nu are inclinatii spre materia pe care o predau, nu il sanctionez, ci il incurajez cu bucurie sa se perfectioneze in domeniul care i se potriveste.

Si acum un mesaj pentru toti profesorii: Voi stiti cel mai bine ca nu toate notele se dau pe drept, si ca bogatanii o iau inaintea celor talentati! Opriti-va si uitati-va in jur! Nu toti pe care ii ardeti acum la nota pentru ca nu s-au pregatit cand aveati dumneavoastra chef de ascultat, vor deveni matematicieni sau chimisti sau profesori ca dumneavoastra. Ce s-ar intampla cu lumea daca in ea ar exista doar doctori, profi de geografie sau matematicieni? Motivarea si incurajarea sunt cheia, nu injosirea elevului in fata clasei. Acest lucru nu-l va indemna decat la chiul, nu la asumarea responsabilitatilor. Mustrarea e o arta atunci cand spui ce ai de spus dar nu ca sa sfasii. Mustrarea are rolul de a indrepta nu de a chinui sufletul.
Credeti ca va impuneti prin atitudini morocanoase si persiflante timp de 4 ani. Si ce ati rezolvat? Dupa 4 ani vi se duce numele peste tot si toata lumea care va cunoaste va va injura! Echilibrul e si el cheia. Apropiati-va de elevi si nu ii indepartati pentru ca acum sunt mai mici decat dumneavoastra, dar din punct de vedere al legii, dupa 18 ani, au dreptul sa va trateze ca pe egali. Cum v-ar conveni ca dupa 4 ani in care ati chinuit un copil, acest copil sa devina intr-un final doctor, si cand imbatraniti sa va duceti la el ca sa va dea un sfat sa va calmati durerea sau sa stagnati boala? Cum v-ar place ca fostul elev sa va spuna: “Matusa, stai la coada. Eu sunt doctorul aici!”? V-ar trata cum l-ati tratat dumneavoastra. Si la ce bun? Omul si-a vazut de treaba si de visul lui care n-a murit in ciuda obstacolelor pe care dumneavoastra i le-ati pus in cale.

Respectati ca sa fiti respectati!

Atentie: Pentru a nu fi invinuita de nimic legat de acest articol, tin sa anunt ca in acest post am vorbit doar de elevii care chiar isi doresc sa ajunga undeva sus si care sunt chinuiti psihic si fizic pentru a indeplini cerintele altora si sa uite de cine sunt.

Abuzul de putere este si el o crima ca toate celelalte.

Nu am mai postat nimic de multa vreme, insa dorinta de a scrie in continuare, a ramas.

Sunt de abia in a doua saptamana de scoala, dar nivelul stresului creste in mod continuu, zi de zi. Timpul de odihna se diminueaza, iar sarcinile pe care trebuie sa le indeplinesti pe a doua zi cresc in dificultate si ca numar.

Post-urile se raresc din lipsa de timp, si eu sunt singura care are dreptul si bucuria de a da viata acestui blog, prin cuvinte.

De aceea, datorita faptului ca prin intermediul postarilor anterioare am demonstrat ca acest blog poate deschide suflete, ca poate inveseli sau trezi la realitate, ca poate starni ras sau melancolie, pot spune ca blog-ul meu este un blog al sentimentelor.

Cu ocazia unui nou inceput, fie el si al scolii, am hotarat sa schimb sau sa aduc cate ceva nou pe acest blog.

Prima schimbare pe care o voi face este sa creez o pagina cu totul si cu totul diferita si noua. Aceasta pagina se va intitula ” Concursul <> 2009″.

Ce trebuie sa stiti despre aceasta pagina:

!- lunar, incepand cu 26 septembrie 2009 si pana in 30 decembrie 2009 , voi posta cate un articol care sa cuprinda cateva elemente specifice celor doua anotimpuri: toamna si iarna . Mesajul fiecarui articol va fi unul care sa inveseleasca, sa bine-dispuna in perioada anotimpurilor reci.

!-ACESTE ARTICOLE NU INLOCUIESC ARTICOLELE CARE APAR PE PRIMA PAGINA A BLOG-ULUI. In schimb, articolele de pe pagina “Concursul <> 2009″ vor fi scrise in week-end.

!-la sfarsitul fiecarui articol voi posta cate un mesaj unic (ca de obicei ) pentru cei nascuti in luna respectiva. Dupa ce concursul se va termina, aceasta metoda de a spune “La multi ani!” in fiecare luna, va continua.

!-pagina expira in 23 decembrie 2009, dar va putea fi vizualizata impreuna cu toate articolele de pe ea, pe toata perioada de existenta a acestui blog.
In luna decembrie a acestui an (in care voi publica inclusiv), voi trece in revista toate cele 4 luni in care am scris pe pagina “Concursul <> 2009″, si voi oferi un premiu care va consta in publicarea, pe pagina principala a blog-ului meu, timp de o saptamana, a celei mai frumoase lucrari scrise de unul dintre cititorii mei, care va cuprinde in contextul sau, in mod logic, aerisit si artistic, ideile pe care eu le voi scrie ingrosat in fiecare articol din cele 4 luni.

Atentie: Fiecare articol de pe pagina “Concursul <> 2009″ va contine nu mai mult sau mai putin de 2 idei/ fraze ingrosate.

Reguli:

1. In lucrarile voastre trebuie sa apara toate
ideile pe care eu le-am ingrosat de-a lungul lunilor in articolele mele exact cum le-am scris eu.

2. Ideile trebuie sa fie logice, sa se lege de contextele in care le veti pune.

3. Contextul trebuie sa fie unul poetic.

4. Ideile nu trebuie sa lase impresia de terminare brusca, de continuare fortata sau sa aiba un inteles greoi.

5. Ordinea in care asezati ideile ingrosate de mine in contextul vostru, ramane la latitudinea voastra.

6. Pentru ca la comment-uri nu exista optiunea “bold”, va voi ruga ca ideile ingrosate, preluate din articolele scrise de-a lungul celor 4 luni pe pagina “Concursul <> 2009″, sa le evidentiati in lucrarile voastre prin ghilimele.

7. Lucrarile vor putea fi trimise incepand cu data de 16 decembrie 2009 pana in data de 23 decembrie 2009, ca si comment la post-ul cu numele “Cine e castigator?”, pe care-l voi publica in 24 decembrie pe pagina principala a blog-ului meu. Lucrarile care vor fi trimise pe data de 23 decembrie, dupa ora 23:00, vor fi descalificate, deoarece la ora aceea voi declara pagina “Concursul <> 2009″ inchisa, iar pe data de 24 decembrie (in ajun de Craciun ) voi posta un articol cu numele castigatorului si lucrarea lui. Acesta este cadoul meu de Craciun pentru unul dintre voi!

8. Numarul minim de lucrari distincte pe care trebuie sa le primesc pentru a se putea desfasura concursul este de 5.

Aici interveniti voi: Scrieti si invitati si alte persoane sa se informeze in legatura cu concursul si eventual sa scrie si ele. ESTE O OCAZIE DE A TE FACE CUNOSCUT si DE A FI UN PIC MAI BUCUROS DE CRACIUN!

Atentie: Pe pagina “Concursul <> 2009″ veti avea si link-ul acestui post, pentru ca in decursul lunilor urmatoare, cand acest articol nu va mai putea fi vizibil pe pagina principala a blog-ului, regulile acestui concurs sa poata fi cunoscute si de cei noi veniti pe blog-ul meu.

Be happy, keep reading and start writing!

Cu drag,
Gabriela

Anul acesta, in Canada, am avut ocazia sa cunosc in mod personal mascotele Jocurilor Olimpice de Iarna, jocuri care se vor desfasura in orasele Vancouver si Whistler, in perioadele 12-28 februarie 2010 si 12-21 martie 2010.

Ambele orase, Vancouver si Whistler, imi sunt familiare, deoarece anul acesta am avut placerea sa le vizitez pentru a treia oara in viata mea. Orasul Whistler este faimos pentru competitiile sportive de iarna si nu numai pe care le organizeaza, fiind ales sa gazduiasca si in 2010 Jocurile Olimpice si Paralimpice de Iarna. Totodata, orasul Whistler se remarca prin peisajele montane deosebit de frumoase si prin aerul curat de care oricine se poate bucura. Acest oras a ramas in inima si in sufletul meu si datorita faptului ca anul acesta am implinit cei 17 ani acolo.

Inca din 2008 au inceput pregatirle pentru aceste Jocuri Olimpice, dar de abia in vara anului 2009 am putut sa ma bucur cu adevarat de evenimentele premergatoare acestor jocuri.

Pe la mijlocul lunii iulie am fost invitata sa particip la o intalnire privata, in cadrul careia aveai acces doar pe baza de invitatie, eveniment care avea ca si scop familiarizarea celor invitati cu aceste Jocuri Olimpice de Iarna. Acest eveniment s-a desfasurat in apropierea aeroportului din Vancouver (YVR), la “The Richmond Oval”, loc special amenajat pentru antrenarea atletilor care vor participa la Jocurile Olimpice din 2010. Tot acolo a fost amplasat si patinoarul olimpic. Aceasta intalnire presupunea un tur al cladirii “The Richmond Oval”, explicarea arhitecturii acesteia si enumerarea celor care au contribuit la finisarea acestui proiect, intalnire cu mascotele Jocurilor Olimpice de Iarna (Miga, Quatchi si Sumi), vizitarea patinoarului, intalnire cu atletii care-si desfasurau antrenamentul, activitati free-time, un tur al tortelor folosite pentru festivitatile de deschidere a Jocurilor Olimpice de-a lungul anilor pana in prezent, etc.

Arhitectura cladirii patinoarului olimpic este realizata in asa fel incat apa de ploaie sa poata fi folosita pentru spalarea toaletelor si sa nu fie aruncata, acest lucru contribuind la imbunatatirea metodelor de conservare a mediului inconjurator. Designul caldirii cuprinde elemete specifice culturii nativilor, care impresioneaza prin frumusete.

Mascotele Jocurilor Olimpice sunt si ele imprumutate din cultura nativilor, aducand mai degraba cu animalele frecvent intalnite pe totemuri. De exemplu, Sumi, mascota imbracata predominant in verde, este un vultur, Quatchi, mascota maro, cea mare si pufoasa, are ca stramos pe Sasquatch sau pe Omul Zapezilor, in romaneste, iar Miga, mascota cu alb si negru, provine dintr-o balena ucigasa (Killer Whale), intalnita in Oceanul Pacific.

Iata cateva poze de la aceasta intalnire:

Puteti accesa si urmatorul site pentru mai multe informatii:

www.vancouver2010.com

Urmatorul video prezinta povestea mascotelor:

A fost o experienta pe masura asteptarilor mele, o ocazie unica in viata de care m-am bucurat la superlativ gandindu-ma ca altii trebuie sa mai astepte pana in februarie 2010 ca sa priveasca, poate doar la televizor, aceasta faimoasa competitie sportiva. Sunt multumitoare pentru faptul ca in aceasi zi am reusit sa intalnesc mascotele, atletii si am reusit si sa vizitez patinoarul olimpic. A fost o zi superba!

Sper sa va fi putut reda macar jumatate din ceea ce am vazut la “The Richmond Oval”.

Enjoy!

Cu drag,
Bee

…………………………………………………………………………………..

Unul dintre lucrurile pe care le ador in viata mea este rasul (din cauza lipsei diacriticelor, sunt datoare sa explic faptul ca nu ma refer la rasul cu lama, ci cu gura ).

Cele mai bune momente sunt acelea in care razi pana la lacrimi, acelea in care nu te mai poti opri din ras, acelea in care “nu te importa” faptul ca oamenii se holbeaza la tine si se intreaba ce ai. Sunt momente sublime, de care eu am grija sa am parte la fiecare minut.

Rasul este expresia bucuriei din suflet. Bucuria noastra depinde de noi si nu de altii.

Vara aceasta am realizat ca lipsa bucuriei din sufletul unui om, nu este din vina nimanui, ci este din vina persoanei respective. Si acum poate va ganditi: “Hai ca asta-i buna! Pai, asta-i cea mai mare tampenie pe care am auzit-o vreodata! Eu sunt vinovat ca altul ma calca pe nervi si eu imi pierd bucuria? Sau eu sunt vinovat ca mi-a murit cainele si ca sufar dupa el?”

Dragul meu cititor, tu esti cel mai vinovat. Sentimentele se pot controla. Ele se infiripa in sufletul tau in functie de spatiul pe care il pui la dispozitie pentru ca acestea sa se dezvolte si in functie de decizia ta de a le da voie sa intre in sufletul tau sau nu.

In primul rand trebuie sa ne dezobisnuim sa dam vina pe altii din cauza esecurilor noastre sau din cauza lipsurilor noastre. Nu spun ca intotdeauna noi suntem vinovati, dar in cazul acesta este o problema personala. Fiecare om isi gestioneaza bucuria. Este adevarat faptul ca mediul poate avea o influenta pozitiva/ negativa asupra bucuriei noastre, dar acest lucru nu este totul. Aici intervenim noi. Totul depinde de ceea ce lasam noi sa ne afecteze din exterior. Daca constientizam de dinainte ce impact ar putea avea o situatie neplacuta in viata noastra, am crea o bariera, nu-i asa? Da! Si bariera aceea ar fi locul unde s-ar sorta lucrurile care sunt benefice noua sau nu. Aici nu vorbesc de situatiile in care iti mor cei dragi, sau alte situatii care te privesc in mod personal si pe care nu poti sa le eviti, ci vorbesc de situatiile peste care poti trece. Bineinteles ca si in situatiile de suferinta maxima, poti sa controlezi durerea ce o simti. Eu am experimentat acest lucru atunci cand mi-a murit bunicul, dar aceasta este o alta poveste.

Atentie: Gasirea unei modalitati de a te proteja si de a-ti pastra bucuria, nu tine in nici un fel de egoism sau de nepasare. Dar cum toate lucrurile trebuie sa aiba o limita (aici excluzand rasul), nici acest lucru nu trebuie intins pana la extrema. Sentimentul de durere, face parte din structura noastra, dar trebuie controlat in asa fel incat sa nu ne copleseasca. Sincera sa fiu, nu am reusit intotdeauna acest lucru, dar se poate, prin exercitiu.

Asa ca “serviti” bucuria in orice moment al zilei, si cand credeti ca se poate faceti haz de necaz.

Meniul de bucurie contine urmatoarele:

1. Specialitatea zilei: Bucurie asezonata cu mult ras si cu o salata sanatoasa si bogata de glume bune ………………… pret: 0 lei

2. Bucurie la gratar, rumenita usor deasupra ………………pret: 0 lei

3. Bucurie pe frigarui, condimentata cu zambete de cea mai buna calitate
……………. pret: 0 lei

……meniul poate continua: alegerea este a voastra, pentru ca bucuria “se serveste” exact cum doriti voi si GRATIS!
( Gasiti voi un desert……….. )

Nu neaparat evenimentele grandioase sau lucrurile mari, aduc bucurie si nici banii! Bucurie aduce doar ceea ce vrei tu sa-ti aduca bucurie! Trebuie sa stii sa te bucuri! Asa vei stii sa fi tu o bucurie pentru altii!

In timp ce scriam mi-am adus aminte de niste exercitii de dictie funny, pe care le faceam cu ceva timp in urma la niste cursuri de teatru. Sunt foarte interesante si totodata sunt invitatia mea la o portie buna de ras: Enjoy!

PS: Ultimul exercitiu e cel mai greu! Va va lua ceva timp!

* Boul breaz, bârlobreaz, lesne-a zice boul breaz, dar mai lesne-a dezbârlobrezi bârlobrezitura din boii bârlobrezenilor.

* O sapa lata, doua sape late şi-alte şapte sape late.

* Cupa cu capac.

* S-a suit capra pe piatră, piatra a crăpat in patru, crape capul caprei negre-n patru.

* Epopeea energicului etolian Eratostene era expusă esteţilor eleni, evidenţiindu-se erorile emise, eliminându-se egalmente ezitările, elaborându-se emoţii estetice.

* Prepeliţa pestriţă cu patrusprezece pui petstriţi. E pestriţă prepeliţa pestriţă, dar mai pestriţi sunt puii pestriţi ai prepeliţei pestriţe.

* Rege Paragarafaramus când te vei dezoriginaliza? Mă voi dezoriginaliza când cel mai original dintre originali se va dezoriginaliza, dar cum cel mai original dintre originali nu se va dezoriginaliza, nici eu, rege Paragarafaramus, nu ma voi dezoriginaliza.

* Surd si zălud, ma cufund in rotund, lac profound, dând sa prind intr-un nod, peste cod, insa cad, râd absurd, sunt si ud si sunt si nud. (exercitiu pentru pronuntarea clara a sfarsitului de cuvant)

* Sinucisul sinucigas asasin Silica Simionescu se suise singur, simandicos, sus pe scândura scariţei sa se sinucidă.

* Şapte şoareci şmecheri şi şase şobolani şireţi, şed şi-şi şoptesc şoptiri şoricăresti.

* Cosaşul Saşa când soseşte cât şase saşi saşul coseşte, căci insuşi Saşa-i sas cat şase şi-n sus şi-n jos la casa sa coseşte Saşa şi-n şosea. Căci şase case Saşa-si ştie: “Ce şansa!”, Saşa-şi zise sieşi.

Cu drag,
Gabriela

Update: Iata-l pe cel care se face vinovat de faptul ca nu am catel.

Am ajuns in Romania dupa o calatorie de 12 ore cu avionul. Am fost singura in aceasta calatorie, dar n-am disperat. A fost o experienta cat se poate de cool. Poimaine, voi scrie un post despre peripetiile din avion. Desi sunt foarte ocupata pentru ca mai am 2 zile si incep scoala, totusi, sper sa ma pot tine de cuvant.

…………………………………………………………………………….

Initial, am ajuns in Bucuresti, in aeroportul Henri Coanda mai precis, luni (7 septembrie), dar neavand ocazia pana atunci sa vizitez cum se cuvine capitala Romaniei, lucru pe care mi l-am dorit de mult timp, am decis sa raman vreo 3 zile in Bucuresti. Asa se face ca de abia ieri, joi, am ajuns in sfarsit in patul meu.

M-am acomodat destul de bine cu fusul orar spre mirarea celor dragi, asa ca am avut destula energie sa vizitez Bucurestiul.

In prima zi am vizitat Centrul Istoric, Lipscaniul acum in renovare, cateva catacombe proaspat descoperite, am fost la plimbare cu barca pe lacul din parcul Cismigiu, am mancat biiiineee la Pizza Hut.

A doua zi, am vizitat Muzeul de Istorie al Romaniei (unde, printre altele, am vazut tezaurul nostru si Columna lui Traian) si am fost cu vaporasul pe lacul din parcul Herastrau.

Partea funny a acestei zile a fost atunci cand am fost la o cafenea sa beau ceva rece, mai precis un Wild Cherry Cocktail nealcoolic. Cat timp asteptam sa mi se aduca ceea ce am comandat, langa terasa de afara a venit un domn, cu un cosulet in mana, in care avea vreo 5 exemplare de catei princiari adusi din Japonia, foarte rari in tara noastra, pe care dorea sa-i vanda. Ca si rase de caini am recunoscut Bichonul Maltez si Rasa Iraniana.

Cand tocmai ma jucam cu unul dintre catei, ma trezesc ca sunt sfatuita sa-mi cumpar catelul. Cand imi ridic privirea de la catel, observ ca cel care ma consilia era nimeni altul decat Mugur Mihaescu. Nu m-am agitat prea tare, se poate spune chiar deloc; am inceput sa rad cu el, sa facem glume, sa vorbim.

Mugur a inceput sa se manifeste in stilul lui caracteristic, vorbind cu catelul meu, care deja ma dorea ca stapana, pupandu-ma cu nasucul lui rece. Discutia lui Mugur cu puiutul din mainile mele a sunat cam asa: " Ce faci, mai, fraiere? Tu esti Maltezul prost si fara stapan?". Radeam amandoi de nu ne mai puteam opri. M-a intrebat de ce nu-l cumpar si i-am zis ca am un motan acasa care si-ar ascuti cu placere gherutele pe acest catel, la care Mugur imi da urmatoarea replica: "Ba i-ati cainele ca si-ar da viata pentru tine! Pisicile nu-si dau altceva decat aere!". Eu i-am zis: "Macar isi dau si ele ceva!" Se pare ca nu-l cunoaste pe Brucelee al meu care este un iubaret de zile mari.

Cei de pe terasa se uitau la mine si la Mugur. Radeam de parca ne cunosteam de o viata. Era o atmosfera destinsa. Mi-a spus ca si-a luat si el de curand un catel mic si ca e adorabil. Mi-a mai spus ca iubirea lui fata de caini se datoreaza si faptului ca in trecut a avut si o crescatorie de caini.

Mi-ar fi lasat un autograf, dar pentru ca n-aveam nici pix si nici hartie, mi-ar fi putut lasa doar pe blanita catelului, dupa spusele lui Mugur. Intre timp, tot incerca sa o convinga pe mama, care imi facea poze, sa-mi ia catelul. N-am intalnit pana acum nici o vedeta care sa se zbata atat de mult pentru ceea ce imi doresc. Nefiind din Bucuresti, nu am avut ocazia sa intalnesc prea multe personalitati, dar pot sa spun ca am vorbit cu Alina Sorescu si cu Mihai Bendeac (pe mail ), ca am stat langa cantareata Delia, ca m-am salutat cu cei de la Holograf, cu cei de la Voltaj si cu Dan Negru, ca i-am intalnit pe cei de la Simplu si pe Moga inclusiv, ca am stat in aeroportul din Frankfurt langa Andreea de la Blondy si langa iubitul sau si ca am avut ocazia ca in aeroport in Bucuresti, cand am plecat in Canada anul acesta, sa fiu urmata de Hagi si de Chivu la check-in. Nu stiu daca se ia in considerare si faptul ca in urma cu cativa ani buni, l-am intalnit si pe Doru Octavian Dumitru.

Anyways, discutia dintre mine si Mugur continua…

Precum am zis, am facut cateva poze si apoi, vazand ca mi-a venit cocktail-ul, i-am zis lui Mugur Mihaescu ca trebuie sa ma intorc in cafenea. Cred ca nu i s-a mai intamplat ca cineva sa-i spuna "pa" si el inca sa mai aiba chef de vorba. …..Am vazut ca imediat dupa ce am intrat in cafenea, Mugur a lasat cainele, s-a intors la masina lui si a plecat. So, sa inteleg ca nu cainele a fost atractia principala? ….. Dupa ce mi-am terminat cocktail-ul si am iesit din cafenea, lumea se uita dupa mine. Deja imi castigasem notorietatea. Glumesc! Am avut fun si m-am simtit bine.

Iata 2 poze cu mine si cu Mugur:

Mai scriu cat de curand! Pana atunci, 'Nj0y!

Cu drag,
Gabriela

Akon- Dangerous

Nu stiu cum sunteti voi cand sunteti obositi si nu stiu daca vreodata ati experimentat oboseala adevarata, dar eu simt ca trebuie sa mai am parte de o vacanta ca sa-mi revin dupa tabara.

Plecasem in tabara odihnita si plina de energie, iar acum bateriile mele sunt descarcate. Cum Dumnezeu nu m-a creat cu acumulator sau cu un cablu care sa se conecteze la o sursa de curent electric, trebuie sa dorm. Dar cand sa dorm pentru ca aceasta este saptamana in care trebuie sa-mi fac bagajele si duminica zbooooor catre Romania.

Cum am ajuns eu asa obosita? Foarte simplu: o saptamana intreaga m-am culcat tot la 3-4 dimineata pentru ca ori eram la piscina, ori jucam volei, ori jucam ping-pong, ori radeam cu fetele, ori cand mi-era somn, nu puteam dormi din cauza fetelor. Si asa am ajuns duminica trecuta in Vancouver, rupta de oboseala si m-am trantit in pat. Zici ca am fost la sapat, nu in tabara. Oricum am avut un timp nemaipomenit la Manning Park.

Aseara am fost in Down Town. Am petrecut o noapte splendida pe plaja, cu picioarele prin nisip, inconjurata de atmosfera unui oras mare care parea ca nu doarme nici la ora aceea tarzie. Luminile blocurilor turn, vitrinele innobilate de manechinele ce purtau haine apartinand designerilor notorii precum Versace, Armani etc., restaurantele elegante, Canada Place vazut noaptea, toate ma faceau sa ma simt extraordinar. Cu adevarat Vancouver este un “big city”, iar senzatia pe care o traiesti cand ii simti aroma, este coplesitoare. Deja mi-am facut o idee despre orasul in care mi-ar place sa locuiesc.

Nu stiu daca ati observat, dar de un timp incoace, dupa fiecare post, pun si o melodie. Aceasta pentru ca am cateva melodii din trecut care au devenit niste slagare pentru mine. Imi face placere sa le ascult ori de cate ori pot.

De data aceasta postez un alt video:

Artist: Hi-Q
Song: Dor de tine, dor de noi

Cu drag,
Me

Tocmai m-am intors din tabara unde am avut un timp exceptional cu cativa tineri. Am vazut rasaritul la 4 dimineata de pe varful unui munte, am fost la piscina si in hot tub (jacuzzi), am jucat volei, ping-pong, am fost sa ma plimb intr-o canoe. A fost nemaipomenit, dar am venit franta de oboseala. Iata cateva poze cu mine, din tabara:

Poimaine probabil voi scrie ceva mai lung pentru ca azi sunt foarte ocupata cu facutul valizelor pentru plecarea mea de duminica, din Canada.

Cu drag,
Bee

:D

………………………………………………………………………………………………
Copilaria este cea mai frumoasa perioada a vietii noastre pentru ca atunci nu depinde nimic de noi, nu avem responsabilitati si griji, dar avem povestile, visurile si tot Universul la picioarele noastre. Dependenta noastra de cei dragi este dulce si frumoasa, iar libertatea noastra depaseste orice granita. E adevarat ca atunci cand esti adult, poti sa mai ai un suflet de copil (cum i se spune mamei mele), dar nu mai poti sa faci toate lucrurile pe care le faceai in copilarie.

Mi-aduc aminte cu drag de picapul din dormitorul meu, pe care l-am iubit si pastrat pana acum. Invelitorile cartonate ale discurilor de picap parca si acum raspandesc mirosul acela de mister. Picap-ul a fost cel care atunci cand aveam doar cateva luni, mi-a cantat pentru prima data “Anotimpurile” de Vivaldi, el a fost cel care ma facea sa adorm cand canta “Balade pour Adeline”. Mai apoi, mi-aduc aminte ca in vacantele de vara cand veneam de afara, de la copii, imi puneam cu nerabdare o poveste la picap. Inca imi pot aminti in detaliu povesti ca “Fata cu potirul pe cap”, “Povestea paiului de orez” etc. Stiu ca atunci cand eram mica, obisnuiam sa cad din pat, si de aceea ai mei au confectionat un gratar de lemn lacuit pe care il montau la marginea patului unde dormeam eu. In timpul zilei, cat stateam si imi puneam uneori aceeasi poveste de 2-3 ori, ma asezam pe acel grataras si imi luam in brate un urs de plus din acela gigantic. Nici nu voiam sa ma scol sa ma duc la masa de amiaza, atat de mult ma fascina felul in care povestea decurgea.

Cand am implinit 11 ani, imi aduc aminte ca parintii mei, vazand cat de mult stau si ascult povesti, mi-au luat un casetofon rotund si rosu, si multe casete cu povesti cunoscute si mai putin cunoscute. Desi de curand mi s-a stricat acel casetofon la care am tinut foarte mult si de la care a trebuit sa-mi iau adio , aruncandu-l, inca ma mai pufneste rasul cand imi aduc aminte cum l-am denumit. I-am pus numele “Doncea” si acesta pentru ca fiind un casetofon rotund, semana foarte mult cu un copil cu care m-am nascut in aceeasi zi, cu 5 minute mai tarziu decat el, si care atunci cand era mic era foarte dolofan. Inca ma mai intelg bine cu acest tanar de aceeasi varsta cu mine, pentru care, de 17 ani ii sunt sora, si el pentru mine, e fratele meu. Nu am frate in realitate, dar asa ii spun eu.

Stiu ca ai mei imi cumparasera un set de carticele subtiri, frumos ilustrate cu povesti pe care intamplator le aveam si pe casete audio. Devin nostalgica atunci cand ma gandesc cum stateam turceste pe canapea cu o carte cu povesti in mana si ascultam la casetofon povestea pe care o aveam in cartea respectiva. Era frumos cand opream povestea ca sa ma uit mai bine la imaginile din carte, apoi porneam din nou casetofonul si mai intorceam o pagina. Dupa aceea, imi mai puneam povestea o data, dar de data aceasta fara a avea cartea langa mine, si imi imaginam eu cadrul povestii, personajele, actiunea. Daca imi aduc bine aminte, povestile pe care le-am ascultat cel mai des au fost “Aladdin”, “Ali Baba si cei 40 de hoti”, “Greuceanu”, “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, “Harap Alb” si “Pacala in satul lui”. Pe langa acestea indrageam foarte mult povestile lui Creanga. Stiu ca acum nu ma mai ajuta cu nimic faptul ca am ascultat aceleasi povesti de foarte multe ori, dar stiu ca mi-au facut copilaria fericita.

Acum, imi mai amintesc cum stateam afara de dimineata pana seara, in zilele calde de vara, si ma jucam cu copiii in fata blocului. Veneam toata julita pe genunchi acasa pentru ca ma jucam cu baietii si alergam de mama focului cu ei. Numai mama stie cati ani a stat cu frica in san si aproape toate dupa-amiezele cand eram afara, pe geam, uitandu-se pe unde sunt. Cat eram mica, nu aveam voie sa merg mai departe de batatorul de covoare si un garaj de masini, acestea fiind diametral opuse, fiind amplasate exact in lateralele blocului. Cand doream sa joc ascunselea pe o centrala in constructie dedesubtul careia era o fabrica de portelanuri, sau cand voiam sa merg la hinti, trebuia sa-mi cer voie de la ai mei. Eram multi copii si tot cartierul rasuna cand bateam mingea sau cand ne strigam parintii pe la geamuri: “Mami, arunca-mi si mie apa!”, “Mami, da-mi un pulover!”, “Tati, arunca-mi mingea!”. Noi locuiam si locuim la etajul 3. De acolo imi erau aruncate toate cele cerute. Rareori ma duceam in casa dupa ele chiar daca era simplu sa alerg pe scari pana sus, caci nu aveam interfon si nu era incomod sa stau si sa astept pana mi se deschidea usa de la scara blocului.

Stiu ca era un batran care locuia balcon in balcon cu noi si care nu suporta sa ne auda batand mingea sau razand. Era un comunist, fost securist, care a murit acum 2 ani. O data a venit dupa noi afara cu toporul si ne-au aparat parintii nostri. Dar nu-i nimic pentru ca atunci cand am mai crescut, baietii din cartier i-au gasit numarul de telefon, si ii faceau farse. Stateam cu totii ascunsi in scara de bloc opusa scarii in care locuia acest om, si pe rand, baietii dadeau telefoane. Radeam de ne prapadeam cand auzeam cum ii suna telefonul in bucatarie si el raspundea. Uneori nu i se auzea nimic in receptor, alta data, baietii isi schimbau pe rand vocile si faceau farse ca: “Suntem de la politie! Vi s-a gasit nevasta!” ….Baietii mai aruncau si cu cornete in plasa lui de tantari. Odata, o corneta a nimerit exact in oala cu ciorba. Alteori, baietii, cand il vedau pe geam pe acest individ, bateau si mai tare mingea, ca sa-l scoata din sarite. Stiu ca nu tot ceea ce am facut in copilarie a fost bine, si acum fiind mai mari, judecam altfel lucrurile, dar voiam si noi sa fim lasati in pace.

Imi amintesc de asemenea ca intr-o zi am incalcat regula mamei de a sta in fata blocului, si fiind singura fata in tot acel cartier plin doar cu baieti, am vrut sa nu ma las mai prejos, asa ca am decis sa merg cu prietenii mei in centrul orasului, fara sa-i spun mamei. Numai eu stiu ce am patit acasa. I-am speriat rau pe ai mei.

Stiu ca atunci cand ne suparam, in felul nostru copilaresc, unii pe altii, ne imparteam pe bisericute, si ne spionam de dupa un garaj, caruia eu i-am zis baraca. De atunci si pana acum, tot asa ii spunem. Atunci s-a inventat si “echipa”. Ne faceam planuri, schite, vorbeam pe ascuns in gradina mea, alergam, ne ascundeam dupa colturile blocului, mai eram udati cu apa sau prinsi de par si de catre vecinii carora le calcam gradinile. Eram impartiti pe grade: Sef 1, Sef 2, Sef 3. Totul era un joc. Si cate si mai cate.

Mi-aduc aminte ca intr-un an, mi-am gasit o prietena cu care tot ieseam in oras. Cred ca pe atunci aveam vreo 13-14 ani. Noi deja eram observate pe strada de catre baietii mai mari, dar baietii nostri, inca jucau ascunselea. Eu cu acea fata eram imbracate in pantaloni trei-sferturi albi, cu tricouri mulate. Aratam chiar bine. Cand ne-au vazut baietii, ne-au invitat sa jucam cu ei ascunselea. Si acum rad cand imi amintesc cat de sfidator ne-am comportat si cat de respinsi s-au simtit cand le-am spus: “Noi suntem deja mari, dar voi va mai puteti juca inca ascunselea, pentru ca voi, baietii, sunteti imaturi!”. Imi pare rau pentru cuvintele acestea. Cata munca de lamurire am dus cu baietii ca sa-i conving sa nu mai joace ascunselea si intr-un final, n-au mai jucat. Cat de seaca a devenit viata fara jocuri.

Adevarul este ca am avut o copilarie cum unii nici nu indraznesc sa se gandeasca. Acum, suntem tot acei copii de odinioara, doar ca ne pregatim sa terminam liceul. Locuim in acelasi cartier, impreuna cu vecinii pe care ii stiu de mica. Nimic nu s-a schimbat, dar nimic nu mai este la fel cum a fost odata. Acum ne intalnim dar nu mai avem timp de “ascunselea”, “atinselea”, “prinselea”, sau “de-a cataratul pe bara”, pentru ca trebuie sa dam examene, sa ne gandim la facultati pe care vrem sa le urmam, sa prezentam proiecte in fata unor comisii de la Paris, sa ne luam cateva atestate internationale.
Precum ii spuneam si Sorinei in post-ul ei, “Prajitura”, mi se pare ca maturizarea este un monstru, un criminal al visurilor. Oricum, nu credeam ca voi ajunge vreodata sa realizez ca de fapt, toti ne meritam soarta: cand suntem mici si avem totul, pe noi ne intereseaza sa crestem mai repede, si cand am crescut si ne-am trezit cu o tona de griji pe cap, regretam toata inocenta pura pe care am devalorificat-o, n-am apreciat-o si am alungat-o fara sa ne dam seama ce pierdem.

Sfat: Copii, bucurati-va de copilarie cat de mult puteti. Adunati-va amintiri frumoase in suflet (ca prima melodie care v-a placut, sau prima cheie de la casa care v-a fost incredintata) si zambiti. Nu va doriti sa cresteti, pentru ca odata si odata oricum veti creste si veti regreta ca nu ati bagat in seama perioada in care alergati in jurul blocului. Si mie mi s-a spus acest lucru cand am fost mica, si n-am inteles, dar am cautat sa ma bucur de toate la absolut. Acum inteleg tot, dar e prea tarziu. Dorul de copilarie mai imi este alinat doar de amintiri si fotografii.

Acum ma adresez celor care au depasit perioada copilariei:
Voi cum va amintiti copilaria? Ati pierdut ceva vreodata, in mod ireversibil, si sa suferiti mult? (Ceva sau pe cineva la care ati tinut?) Raspundeti cum credeti!

Sper sa va fi placut acest articol cat se poate de real, din viata mea si din vietile celor cu care am copilarit.

Cu drag,
Gabriela

PS: In perioada 24-30 august sunt intr-o tabara. Nu voi mai putea scrie sau raspunde la comment-uri timp de o saptamana. Kisses!

Ok. Am promis un post si ma tin de cuvant. Am hotarat sa scriu despre un vis de-al meu, implinit, astfel, abordand tema visurilor ca si dorinte.

Fiind o fiinta foarte energica si cu dorinta de a iesi in lume si de a experimenta cat mai multe, week-end-ul trecut am plecat pe Sunshine Coast, aici in BC, ideea aceasta minunata apartinand matusii si unchiului. Acest loc se numeste astfel deoarece pe coasta aceasta este mai tot timpul un soare cald si stralucitor. N-am stiut cum va fi pentru ca nu am mai fost niciodata, dar am pornit la drum si nu oricum.

Era un weekend in care nu aveam nimic planificat, asa ca am luat fain-frumos Protegé-ul (asa-i zic eu Mazdei Protegé 5 a matusii mele), si am plecat cu totii. Fiind destul de frig si de innorat in Vancouver, iar sansele de ploaie trecand cu mult de 50%, m-am imbracat in niste jeans negrii destul de grosi (cu ei am venit pe avion ca sa nu-mi fie frig de la aerul conditionat), cu o bluza cu maneci lungi si bineinteles cu o bluza sport de catifea groasa, verde (poate ati mai vazut-o in pozele postate de cand am fost in Rocky Mountains). Si nu doar atat. Mi-am luat la mine si o jacheta, ca era anuntat frig. Ne-am urcat in masina, toti infofoliti pana la gat, si am pornit la drum.

Drumul dura cam 40 de minute pana la Horseshoe Bay, de unde pleaca feribotul catre aceasta “Coasta a Soarelui”. Am mers cat am mers si cand am ajuns in Down Town (centrul Vancouver-ului), a iesit soarele si raspandea o caldura de te termina. Cerul s-a facut senin si noi…ne coceam.

Am luat bilet pentru feribot si am aflat ca pleaca pe la ora 4:00 dupa-amiaza si deja noi eram la 1:45 pregatiti de imbarcare. Ce sa facem? Ce sa facem? Am iesit din masina si am mers sa mancam un Subway (un sandwich luuuung, taiat in doua, in interiorul caruia iti puneau ce doreai tu. E foarte bun! ), apoi am mers si am baut ceva cald la cafeneaua bine cunoscuta, Starbucks. Fiind langa ocean, hainele de pe noi erau numai bune sa ne apere de briza, dar totusi, nu era chiar atat de frig. Am mancat cateva mure si ai mei au mancat capsuni (eu am alergie la capsuni. In toata viata mea am gustat doar una singura.) si ne-am dus la imbarcare.

Pe platforma feribotului, un vant cald si soarele stralucea orbitor. Atunci a fost momentul cand am realizat ca nu mi-am luat de acasa ochelarii de soare. Imi ziceam in gand: “Bun, bun, Gabriela, asa, strica-ti, mama, retina, ca nu mai pupi nici coborarea din feribot vazand bine!”. Bineinteles ca glumeam. Nici n-am apucat sa fac 2-3 poze pe feribot ca deja se anunta ca cei care dispun de masini sa coboare la “deck-uri” (asa li se spun parcarilor din feribot), si sa porneasca motorul. Privelistea a fost minunata, dar drumul prea scurt (aprox. 45 de minute), comparativ cu cel care duce in Nanaimo, Victoria’s Island. Am coborat de pe feribot, si am realizat cu stupoare ca afara era o vreme care in romaneste se numeste “ca-ni-cu-la”. …..Trebuia sa stam doar o dupa-amiaza acolo, dar nestiind imprejurimile si mergand in recunoastere cateva drumuri a cate 30 km, ba dus, ba intors, intre localitatea Gibsons si Sechelt, am observat ca se insera si noi nu vazusem mai nimic, iar ultimul feribot pleca la 9:30 seara. Am hotarat sa ne cazam la un Motel, singurul disponibil, apoi am iesit un pic pe afara. Cand ni s-a facut foame, deja era inchis peste tot, doar la Mc. Donald”s nu. Ghiciti unde am mancat? Exact! La Mc. Donald’s. . Ne-am intors la motel si am dormit o noapte in liniste. Dimineata, micul dejun se servea pana la ora 10:00. Am mancat paine prajita cu unt si cu gem si am baut un pahar de suc de portocale. La ora 9:00 dimineata deja era canicula. Am inceput sa rad cu matusa zicand ca daca e asa cald va trebui sa iesim in pijamale afara (si acelea cumparate in graba de la un store in drum spre motel), dar si pijamalele erau prea groase. Din nou: Ce sa facem? Ce sa facem? Nu putem iesi in pijamale pe plaja, nu-i asa? . Am mers rapid la un supermarket si dupa lupte seculare mi-am gasit o sapca (la raionul de copii , ca magazinul nu avea raion de adulti, so, decat insolatie, mai bine o sapca de la raionul de copii. Oricum, sapca era tare frumoasa si nu se putea stii de unde a fost cumparata. Totusi, nu stiu cum a ajuns la raionul de copii pentru ca un cap de bebelus, nici chiar de copil de 3 ani, n-ar fi intrat in spaca aceea. Pana si mie imi era putin larga. Doar un cap de mutant nereusit….ma rog, sa revenim la oile si la tzapii nostri. Intr-un final, am gasit si panataloni scurti si tricou si slapi la un alt magazin.

Afara continua sa fie canicula. Am ajuns pe plaja. O priveliste deosebita. Orizontul albastru, felul in care cerul se cufunda in ocean si apoi iesea din apa tot mai clar, tot mai senin, apa calda, albastru-verzuie, prin care se puteau zari stanci pline de scoici si multe alge. O priveliste intr-adevar exotica. Mi s-a umplut sufletul de bucurie simtind si linistea aceea in care numai valurile se aud.

M-am amuzat putin gandindu-ma ca nu cu mult timp in urma am aflat ca planeta mea este soarele. Ma gandeam: “Unde ma pot simtii mai bine decat langa soare, pe o plaja ca aceasta?”. Slapii au fost foarte bine veniti pentru ca pe aici, prin British Columbia, plajele sunt acoperite doar de pietre mari si mici, mai fine sau mai ascutite. Cand m-am apropiat si mai tare de ocean, un vant puternic si taios ne intorcea stomacul pe dos, stiind cate ore am petrecut cautand haine de caldura. Noroc ca intre timp, vantul s-a mai linistit si ne-am desfatat in caldura, in razele soarelui, si eu, “brotacelul”, cum imi spuneau ai mei cand eram mica si am fost prima data la mare, direct in apa, miseleste: intai un picior, apoi doua, apoi am inaintat prin apa, pana ce am fost stripoita pana sus de un val (asa sunt eu, mereu inaintea celorlalti. Rareori stau cu grupul.). M-am udat toata, dar bucuria si visul meu de a ma relaxa pe o plaja ca aceasta, fie si jumatate de zi, s-a implinit. Am “cules” cateva pietre negre, lucioase, fiind spalate mereu de ape si le-am luat cu mine. Pe aceste pietre se dau bani grei daca le cumperi din magazin, pentru ca sunt anti-stres. Pe acesta plaja le gaseai la tot pasul. Eu am luat vreo 4 gandindu-ma la anul scolar care ma asteapta. Daca mai sunteti inca in scoala, am 2 pietre de vanzare, daca vreti, you know what I mean? …….Am petrecut o dupa-amiaza minunata, mergand pe stanci, prin apa, stand o buna perioada de timp pe o stanca foarte aproape de nivelul oceanului, dar unde apa era adanca si clara, si puteai sa vezi pietre, alge si tot felul de culori care se armonizau, pe fundul oceanului.

Ni s-a facut foame. Am mers la un restaurant renumit-”The Oysters’ House”-, dar era o muzica atat de enervanta si de “schelalaita” si numai de acest lucru nu aveam nevoie cand mancam si mai ales, dupa ce ne-am incarcat de pace si bucurie stand si ascultand oceanul. Am traversat pe un ponton unde era un alt restaurant si am mancat ciorba de scoici (la prima scoica mi-a venit greata, dar apoi mi-a placut foarte mult). Am mancat afara, chiar langa ocean. Restaurantul de la care am cumparat ciorba era cu “take out”, adica de acolo iti luai mancarea la pachet. Cand sa mancam felul al doilea, ne-am intors la restaurantul de unde tocmai plecasem din cauza muzicii, si acum, spre uimirea noastra, muzica era lenta si linistitoare, dar restaurantul era full. OMG. Ne-am intors la restaurantul unde mancasem ciorba, dar de data aceasta am mers deasupra “take out-ului”, in restaurantul adevarat. Cand am vazut in meniu “tiger prawns”, delicatesa mea preferata de care nu m-am mai bucurat de la ziua mea de anul trecut, mi-a parut foarte bine. Vine ospatarita si imi zice cu un zmbet larg: “Ai un buletin la tine, pentru ca in acest restaurant nu poti consuma nimic decat daca ai 19 ani minim? Aceasta este legea! Eu nu am nici o vina in toata treaba aceasta. E doar faptul ca avem licenta de pub!”. “De unde sa am, tanti, buletin la mine, ca mi l-am lasat in Romania, in portofelul cu bani romanesti si cu cardul de alocatie , si de ce va creez eu suspiciuni cum ca n-as avea 19 ani (adevarul e ca nici nu am ), doar pentru ca port palaria aceasta de la raionul de copii?”, ma gandeam eu in gluma, razand din coltul gurii. ” Hai, mai las-o, ca macane, tanti!”. La noi, in Romania, ca sa patrunzi intr-un bar, te verifica dupa cupa la sutien sau dupa mustacioara, acesta e criteriul dupa care esti admis sau nu, nu dupa ID (buletin). Stiu de la colege, ca eu nu intru in baruri. Ma dezgusta. Oricum, restaurantul acesta nu arata a bar. In fine, ne-a spus sa mergem afara, la masa unde am mancat si ciorba, ca ne va aduce ea mancarea afara. Doar n-o sa-si piarda 4 clienti doar din cauza ca eu nu am 19 ani, nu? Am mancat pe saturate, o mancare eleganta, pe fundal de fosnet de valuri care se spargeau intr-un ponton din apropiere, printe multe ghivece de flori, la o masa de lemn, lacuita. Ne-am ridicat de la masa, si am platit, desigur , apoi ne-am indreptat spre masina. Am mai aruncat o ultima privire inspre orizontul curat, care se imbata acum cu un apus rosu, plin de nori adormiti, si am plecat catre feribot. Acolo am mancat o inghetata, apoi ne-am imbarcat. Am facut cateva poze, desi eram franti de oboseala, si am ajuns in Vancouver, unde era tot la fel de cald. Intr-un final, am ajuns acasa la noi, si nu la altii , si am dormit un somn lung, adanc si odihnitor.

Mi s-a indeplinit un vis, intr-o maniera atat de frumoasa, cand totul putea sa devina o dezamagire, un dezastru, o calatorie fara rost din cauza nepotrivirii hainelor noasre cu vremea. Totul a decurs minunat, precum ati si citit, cu putine peripetii fara repercursiuni.

PS: Voi posta cate o poza semnificativa fiecarei etape din calatoria aceasta descrisa mai sus, dar doar cand voi descarca pozele din aparat. Sper sa va placa. Oricum, e mai bine intai sa citesti si apoi sa te uiti la imagini. So, enjoy!

Cu mult drag,
Gabriela.

Pentru inceput, va voi pune 2 video-uri ca sa va faceti o impresie. Apoi, vor urma pozele cu mine. Video-urile nu sunt ale mele, sunt de pe Youtube, dar arata exact pe unde am fost si eu. In primul video este filmata si plecarea cu feribotul. Daca nu va place muzica, opriti-o la primul video.

1. In primul rand vreau sa multumesc tuturor celor care in mod repetat comenteaza pe blogul acesta. Apreciez acest lucru si pe cat posibil incerc sa raspund, precum am mai spus.

2. Luni (24 august) plec intr-o tabara de o saptamana cu niste tineri de prin partile canadiene.

3. Fara saptamana aceasta si cea in care voi fi in tabara, mai am o singura saptamana de vacanta tihnita, apoi ma intorc in tara. Tin sa va spun ca nu am mai avut o vacanta de vara care sa mi se para atat de scurta. Eee, asa se intampla cand ai multe de vizitat: nu observi cand trece timpul.

4. Imi schimb coafura. Punct! Nu voi mai avea par drept si lung, ci va fi ceva mai scurt si….ONDULAT, “beibi”! Acum, sa nu credeti ca ma voi tunde ca Britney Spears inainte de “rehab”, dar cu siguranta voi arata diferit. De abia astept. Welcome new me!

Ca sa va mai inveseliti puneti mana pe o carte buna si cititi-o, ascultati muzica, vizionati o comedie, faceti o baie cu (s)puma , rontaiti ceva sau faceti sport: alergati, dansati, topaiti, sau apucati-va de Pilates, chiar merita. Eu in fiecare zi am o ora si jumatate rezervata exercitiilor fizice. Dupa aceea te simti usor, plutind, nou-nout.

Ca sa nu va tin in tensiune, maine cred ca voi posta despre visuri, asta daca pana maine nu gasesc un subiect si mai incitant. Sau, poate voi scrie despre Horror movies…Depinde…

Pana atunci, t:a:k:e y:o:u:r t:i:m:e!

Hai Bye!

Ps: Daca toate ar merge ca in video-ul acesta, spuneti-mi voi, unde am ajunge?

Mi s-a sugerat sa scriu cateva cuvinte despre muzica romaneasca, asa ca pornesc la scris. Urmatoarele posturi vor fi despre invatamantul din Canada si despre copii.

Despre muzica romaneasca:

Muzica a fost creata pentru a desfata sufletul. Este o arta care ascunde multe sentimente si mult mister cateodata, dar depinde in “mainile” cui se afla. Poate linisti, inviora, poate da speranta, sau poate crea doar haos, fiind un zgomot inutil, infernal care produce doar o euforie temporara, o stare de halucinatie.
Muzica din Romania nu mai este ce a fost odata, si acest lucru se datoreaza faptului ca romanul e obisnuit sa copieze, in cazul acesta o linie melodica, sa o modifice putin, eventual si apoi sa numeasca produsul finit: creatie originala. Faptul ca se copiaza un stil de muzica si se “imbunatateste” la nesfarsit, faptul ca toata lumea vrea sa asculte acelasi lucru este dovada cum ca in curand nu vom mai putea fi caracterizati ca indivizi unici, independenti, originali, ci vom fi cunoscuti sub numele de “gloata”. Aici nu vorbesc doar de Romania.
Muzica poate deveni deasemenea un drog: un drog care te tenteaza si de care esti dependent mai apoi. E foarte ok sa-ti placa muzica, dar de ce gen? Cum am mai spus si intr-unul dintre primele mele post-uri legate de muzica: orice stil de muzica e acceptat atat timp cat nu ofenseaza regulile bunului simt. Nu trebuie nimeni sa ne spuna ce sa ascultam, ci noi suntem cei care decidem daca ascultam gunoi sau o muzica in spatele caruia este cineva care a depus o munca asidua si nu cineva care timp de 3 minute a frecat un disc (scuzati expresia) si gata, piesa-i pe piata, ba chiar mai mult, in urechile tuturor. Si mancarea gatita si junk food-ul sunt tot mancare, exact asa si hip-hop-ul poate fi ori jignitor de depravat ori un stil antrenant, oricum tot muzica se numeste. Acelasi lucru se aplica tuturor celorlalte stiluri muzicale, din care exclud maneaua, pentru ca nu e stil muzical (e o tocana de mizerie adunata in mintile unor oameni si prost gust) si pentru ca nu apartine romanilor. Peste tot in viata este vorba de o decizie pe care ti-o asumi, inclusiv in muzica: o muzica de prost gust cantata sau ascultata poate strica inclusiv renumele unei persoane.

Cunosc muzica romaneasca, inclusiv pe cea aparuta inainte de a ma naste eu, si de-a lungul timpului am urmarit evolutia muzicii. Ceea ce acum se numeste muzica, in mare parte pentru mine e o ciorba de sunete fara armonie, acrita cu miros de transpiratie de dj si cuvinte budiste care suna mai mult a incantatii. Daca tot dorea dj-ul sa transpire mai bine zugravea o casa decat sa creasca nevoia de a se crea in fiecare club cate un depozit bine pazit de Glade microspray-uri sau mai stiu eu ce odorizante. Va dati seama ca in curand odorizantele de camera vor fi mai valoroase decat aurul? Si acum vorbind de valoare, muzica actuala e COMERCIALA. Tot ce se “creaza” in schimbul banilor iese fusarit, ca sa ajunga banul mai repede in buzunar. Si Mozart a compus, dar nu ca sa-si vanda operele, pur si simplu a compus in cinstea lui Dumnezeu si cu teama de Dumnezeu, si asa au mai facut multi alti compozitori.

Nu stiu daca stiti ca pana si stelele creaza melodii cu armonie impecabila. Ma tot gandesc ca la urma urmei trebuie sa ai un dram de ceva (alcool, marijuana etc.) “la bord” ca sa poti sa creezi atat de urat ca cei din ziua de azi. E adevarat ca sunt multi care au potential dar nu sunt valorificati, pentru ca nu se mai observa de muschii plini de steroizi sau de sanii siliconati ai “vedetelor” internationale.

Video-ul urmator contine un interviu cu vedeta internationala, cantareata sau “gurista” Inna, care are tupeul sa vina in fata publicului pe scena si sa cante in engleza, dandu-se mare ca ea “spic inglish”, dar la interviu poate spune doar ca ea e “good” si ca accidentul n-a fost “good”. Macar are si ea dreptate: ea e boring si nu bored. Care dintre voi sunteti pusi la punct cu gramatica limbii engleze, veti fi oripilati de video-ul urmator. Si aici sunt eu inca indecisa: si cei care stiu engleza sa se uite la video, sau doar cei care nu stiu, sa se uite ca sa ramana uluiti de cat de fluent ( si prost, mai stim noi) vorbeste tanara inculpata si sa evitam accidentele cerebrale?

Tin sa va spun ca am renuntat de ceva vreme sa mai ascult muzica romaneasca, dar cand ascult, totusi, e ori din plictiseala, ori pentru ca imi plac anumite trupe ca Simplu (care canta mai mult in Engleza), ori, ori, ori….. … Intrebati-ma ce muzica straina ascult, ca pot sa scriu un post cat China de mare. Totusi, ca si sfat, daca vreti sa ascultati o muzica frumoasa si in acelasi timp antrenanta, ascultati Hanz Zimmer: e genial, il ador!

Ca si concluzie: Muzica buna e ca si teatrul: trebuie sa dai tot ce ai mai bun din tine, sa nu dormi nopti, sa ai pasiune si sentimente pure, cu alte cuvinte, sa muncesti din greu si cu dragoste, chiar daca oamenii vor asculta (in cazul muzicii) aproximativ 3 minute de muzica, munca depusa pentru cele 3 minute fiind calculata in zile sau saptamani sau luni.

Cam atat despre muzica. Nu prea pare ca am scris mult despre muzica romaneasca, ci mai mult despre muzica in general. Motivul? Muzica nu se asculta dupa nationalitate, ea se asculta in functie de calitate. Nu va zapaciti creierii cu muzica de proasta calitate!

Cu drag,
Gabriela.

Ps: Desi nu ma simt prea bine, totusi am postat ca sa aveti ce sa cititi. Mai scriu probabil luni sau marti, pentru ca de ziua mea sunt plecata din Vancouver si nu voi avea PC-ul cu mine.